Dumnezeul nostru iertător

După ce Sărbătoarea Corturilor (Sukkot) s-a terminat, conducătorii au adunat din nou poporul. Sărbătoarea se încheiase şi era timpul să se întoarcă la treburile nerezolvate, la mărturisire şi la pocăinţă pentru păcate.

Da, cu puţin timp înainte, conducătorii le spuseseră să nu mai plângă şi să nu mai bocească din cauza greşelilor lor, dar aceasta nu însemna că plânsul şi mărturisirea nu erau importante. Acum, după ce ţinuseră sărbătorile, era timpul să se întoarcă la o mărturisire adevărată.

Ordinea evenimentelor prezentată aici nu sugerează neapărat că aceasta este ordinea în care trebuie să aibă loc bucuria şi mărturisirea păcatelor; nici nu înseamnă că doar invers ar fi corect. Deşi în mod natural poate că mai întâi trecem prin mărturisire, urmată de sărbătoare, poate că mai întâi ar trebui să Îl lăudăm pe Dumnezeu pentru tot ce face El în viaţa noastră. În Romani 2:4 ni se spune că „bunătatea lui Dumnezeu” ne aduce la pocăinţă. De aceea, bunătatea Lui ar trebui să ne facă să Îi aducem laude şi să facem din aceasta o sărbătoare, dar, totodată, să ne amintească de faptul că avem nevoie ca El să ne ierte, să ne curăţească şi să ne facă oameni noi.

1. De ce s-au despărţit cei ce erau din neamul lui Israel de toţi străinii? Neemia 9:1-3

Deşi dorea să se asigure că poporul a asociat acel timp cu bucuria, acum Neemia a condus adunarea într-un post. Ei s-au smerit înaintea Domnului, s-au îmbrăcat în saci şi şi-au pus ţărână pe cap. Deoarece străinii nu participaseră la păcatul comun al poporului Israel, israeliţii s-au separat de ei, pentru că cereau să le fie iertate păcatele lor, ale poporului lor, păcate care îi duseseră în robie.

Rugăciunile comune şi mărturisirea au demonstrat o profundă înţelegere a naturii păcatului. Israeliţii ar fi putut fi supăraţi că înaintaşii lor greşiseră şi astfel naţiunea ajunsese în robie. Ori s-ar fi putut plânge de alegerile conducătorilor şi de lipsa de evlavie a generaţiilor anterioare, care i-au adus în punctul în care erau – doar o grupă mică de robi întorşi. Totuşi, în loc să aibă simţăminte de ură şi nemulţumiri, ei s-au întors către Dumnezeu cu smerenie şi mărturisire.

Neemia 9:3 ne spune că au citit din Cartea Legii a patra parte din zi şi o altă a patra parte şi-au mărturisit păcatele şi s-au închinat lui Dumnezeu. Citeau Tora pentru a treia oară. Citirea Torei era esenţială în vederea mărturisirii, care trebuie să aibă la bază adevărul care vine de la Dumnezeu. Când citim Biblia, Dumnezeu Se apropie de noi şi Duhul Sfânt ne poate vorbi şi învăţa. Adevărul Cuvântului Său ne modelează gândirea şi înţelegerea şi ne încurajează. Israeliţii s-au întristat şi au plâns, deoarece timpul petrecut în prezenţa sfinţeniei lui Dumnezeu ne conştientizează de frumuseţea şi bunătatea Lui şi, în acelaşi timp, ne arată că Însuşi Creatorul universului alege să fie cu noi, în ciuda nevredniciei noastre. Astfel, noi ne dăm seama că, fără Dumnezeu în viaţa noastră, noi am la fel ca cei dinaintea noastră. Doar dacă Dumnezeu lucrează în noi putem deveni oameni după voia Sa.

Citeşte Daniel 9:4-19. Cum ni se aplică nouă astăzi rugăciunea lui? Ce ar trebui să ne spună realitatea aceasta individual şi ca biserică?

Răspunsul poporului la citirea Bibliei a fost o rugăciune lungă în care era evidenţiată bunătatea lui Dumnezeu în contrast cu istoria necredincioşiei poporului. Putem observa că răspunsul seamănă mai mult cu o predică decât cu o rugăciune, deoarece aproape fiecare verset are o paralelă în Biblie.

2. Care sunt principalele subiecte pe care s-a concentrat rugăciunea la început şi de ce? Neemia 9:4-8

În prima parte a rugăciunii, poporul L-a binecuvântat pe Dumnezeu şi, în special, Numele Lui. În cultura ebraică, numele nu era doar un apelativ, ci îi oferea identitate celui care îl purta. Astfel, lăudând Numelui lui Dumnezeu, noi arătăm lumii că Numele acesta este vrednic de slavă şi cinste. Este Numele Creatorului universului. Rugăciunea începe cu închinare la Dumnezeul Creator ca fiind Cel care dă viaţă şi ţine totul prin puterea Sa (Neemia 9:6; vezi şi Coloseni 1:16,17).

Cel care a creat totul este Acela care l-a ales pe Avraam, un om care nu era mai special, dar a cărui inimă era credincioasă. Poate părea că lui Avraam i-a lipsit credinţa în multe ocazii, dar, când i s-a cerut să renunţe la fiul lui, el nu a ezitat (Geneza 22). El a învăţat să fie credincios – nu peste noapte, ci în lunga lui umblare cu Dumnezeu. În gândirea ebraică, inima face referire la minte. Deci Avraam a dezvoltat credincioşia în gând şi în faptă şi Dumnezeu a văzut acest lucru.

Primele fraze ale rugăciunii s-au concentrat asupra lui Dumnezeu. Poporul şi-a amintit cine este El – Dumnezeul credincios care ne-a creat, ne-a păstrat şi Îşi împlineşte făgăduinţele faţă de noi. Aceste lucruri ne ajută să menţinem o anume perspectivă în viaţa noastră şi să învăţăm să ne încredem în El chiar şi în cele mai dificile situaţii, când ar părea că El este departe şi nu îi pasă de problemele cu care ne confruntăm.

De ce este învăţătura despre Dumnezeul Creator atât de importantă în credinţa noastră? Ce legătură este între ea şi porunca a patra din Decalog?

3. Care este diferenţa dintre prima parte a rugăciunii şi versetele de mai jos? Neemia 9:9-22

Rugăciunea trece de la laudă adresată lui Dumnezeu pentru credincioşia Sa la relatarea necredincioşiei israeliţilor în experienţele lor din Egipt şi din pustie. Sunt arătate toate darurile pe care li le-a oferit Dumnezeu, dar, din nefericire, răspunsul părinţilor lor a fost mândrie, încăpăţânare şi indiferenţă faţă de mila lui Dumnezeu.

Recunoaşterea eşecului omului şi a lipsei adevăratei devoţiuni sunt paşi importanţi în mărturisire şi pocăinţă. Chiar dacă aceste versete ne vorbesc despre oameni care nu mai sunt printre noi de mult timp, nimeni nu poate nega că fiecare dintre noi se confruntă cu aceleaşi probleme.

Evanghelia ne spune că mărturisirea păcatelor este necesară, dar nu ea ne mântuieşte, ci numai jertfa Domnului Hristos. Mărturisirea şi pocăinţa sunt esenţiale pentru a ne recunoaşte nevoia de a fi îndreptăţiţi prin Hristos. „Când, prin pocăinţă şi credinţă, Îl primim pe El ca Mântuitor, Domnul ne iartă păcatele şi Îşi retrage pedeapsa prescrisă pentru călcarea Legii. Ca urmare, cel păcătos stă înaintea lui Dumnezeu ca un om neprihănit, primeşte favoarea Cerului şi are părtăşie cu Tatăl şi cu Fiul prin Duhul Sfânt.” – Ellen G. White, Solii alese, cartea 3, p. 191

Şi, pentru că bunătatea lui Dumnezeu ne ajută să ne mărturisim păcatele şi să ne pocăim, trebuie să fim hotărâţi ca, prin puterea Sa, să renunţăm la păcat.

Concluzia este că Israel a fost încăpăţânat şi Dumnezeu a fost iubitor. Privind ce făcuse Dumnezeu pentru poporul Israel în trecut, oamenii s-au întărit în credinţa că El va continua să le poarte de grijă în prezent şi în viitor. De aceea era atât de important să îşi amintească întotdeauna cum lucrase Dumnezeu în istoria lor. Când uitau, începeau să aibă probleme.

Priveşte în trecut, la momentele în care ai fost sigur că Dumnezeu lucra în viaţa ta. Aceasta poate fi o încurajare când treci prin situaţii grele, ajutându-te să te încrezi în bunătatea lui Dumnezeu chiar şi atunci când eşti descurajat şi te temi de viitor.

4. Cum sunt descrişi israeliţii în comparaţie cu „bunătatea Lui cea mare”? Neemia 9:23-31

Următoarea secţiune a rugăciunii (predicii) se concentrează pe viaţa în Canaan, când israeliţii deţineau pământul pe care Dumnezeu li-l dăduse. Ei primiseră pământ, cetăţi, vii şi câmpuri gata să fie folosite, dar au luat totul de-a gata. La sfârşitul versetului 25 ni se spune că „au mâncat, s-au săturat şi s-au îngrăşat”. „S-au îngrăşat” este o expresie folosită de puţine ori în Biblie (Deuteronomul 32:13 şi Ieremia 5:28) şi, de fiecare dată, în sens negativ.

Probabil că poporul „a trăit în desfătări, prin bunătatea Lui”, dar desfătarea lor nu era „în Domnul”, ci în ceea ce aveau. Aparent, avuţia nu te conduce la o relaţie mai strânsă cu Dumnezeu. De multe ori gândim: „Dacă aş avea lucrul acela, aş fi fericit.” Din nefericire, vedem că israeliţii aveau totul de la Dumnezeu şi totuşi „fericirea” lor cu acele lucruri îi făcea să fie mai puţin credincioşi lui Dumnezeu. Adesea ne concentrăm mai degrabă pe daruri şi Îl uităm de Dătător. Aceasta este o amăgire fatală.

Desigur, nu înseamnă că nu putem fi fericiţi pentru lucrurile pe care le primim de la Domnul. El doreşte ca noi să ne bucurăm de darurile Lui, dar această bucurie nu garantează o relaţie cu El. De fapt, dacă nu suntem atenţi, aceste lucruri pot deveni o piatră de poticnire.

Conducătorii şi-au mărturisit necredincioşia faţă de Dumnezeu. Privind în istoria lor, ei au menţionat pe nume fărădelegile comise de ei ca naţiune. Ies în evidenţă două aspecte importante, care se repetă: (1) Israel a dat la o parte Legea lui Dumnezeu şi (2) i-a persecutat pe proroci.

Ei şi-au dat seama că Legea lui Dumnezeu şi prorocii Săi aveau un rol determinant în dezvoltarea lor ca naţiune credincioasă şi ca indivizi. Rugăciunea arată această concluzie: „Poruncile Tale… fac viu pe cel ce le împlineşte” (Neemia 9:29; citat din Leviticul 18:5) şi afirmă că Duhul este Cel care a vorbit prin proroci. Dumnezeu ne-a dat poruncile Lui ca să avem viaţă din belşug şi i-a trimis pe prorocii Săi să ne călăuzească în înţelegerea adevărului. Ce facem noi cu aceste daruri?

5. Pe ce s-a concentrat finalul rugăciunii de mărturisire? Neemia 9:32-38

Din nou, rugăciunea s-a transformat în laudă la adresa lui Dumnezeu pentru că El este măreţ, puternic şi minunat, Îşi ţine legământul şi este plin de milă. Ei par sinceri în a recunoaşte bunătatea lui Dumnezeu faţă de ei.

De asemenea, cererea a fost prezentată ca un legământ cu Dumnezeu pe care doreau să îl facă, descris în detaliu în capitolul 10. Care era cererea lor?

„Şi acum, Dumnezeul nostru, Dumnezeule mare, puternic şi înfricoşat, Tu care Îţi ţii legământul Tău de îndurare, nu privi ca puţin lucru toate suferinţele prin care am trecut noi” (Neemia 9:32).

Poporul trebuia să plătească tribut împăraţilor care îl stăpâneau. Asuprirea din toate părţile îi năpăstuia pe israeliţii reveniţi în ţară şi ei nu mai puteau să rabde. Trebuiseră să îndure tiranie după tiranie şi acum nădăjduiau să fie eliberaţi.

Este interesant că ei s-au numit „slujitori”. După ce vorbiseră despre necredincioşia lor ca naţiune, acum s-au autointitulat astfel. Desigur, slujitorii se supun stăpânilor. Faptul că au folosit acest termen sugerează că şi-au dat seama că trebuiau să asculte de Domnul altfel decât înaintaşii lor. Aici este exprimată dorinţa lor de a fi credincioşi Domnului şi poruncilor Sale. Ca slujitori ai lui Dumnezeu, ei I-au cerut să intervină.

Comunitatea aceea din timpul lui Ezra şi Neemia şi-a descris experienţa ca pe o „mare strâmtorare” (vers. 37), pe care o compară cu nenorocirea israeliţilor în Egipt (vers. 9). În rugăciunea lor I-au adus laudă lui Dumnezeu că El a văzut necazul lor din Egipt şi nu i-a trecut cu vederea. Apoi I-au cerut să intervină la fel ca în trecut, chiar dacă nu meritau, deoarece nimeni nu a fost credincios – nici împăraţii, prinţii, preoţii, prorocii sau părinţii. În speranţa că Dumnezeu va interveni pentru ei, israeliţii se bazau pe harul şi mila lui Dumnezeu şi nu pe ei înşişi sau pe faptele înaintaşilor lor.

Citeşte Romani 5:6-8. Cum reflecta aceste versete ce cereau israeliţii? Ce mângâiere putem avea comparând cuvintele lui Pavel cu cererea lor?

Evreii spuneau despre înaintaşii lor că „au trăit în desfătări” în bunătatea lui Dumnezeu (Neemia 9:25). Rădăcina acestui verb este aceeaşi cu a termenului Eden, „în Grădina Edenului” (Geneza 2:15).

Evanghelia înseamnă restaurare şi ce alt simbol ar putea să reprezinte restaurarea noastră finală mai bine decât Edenul? Dumnezeu a adus la existenţă poporul evreu şi l-a adus la răscruce de drumuri în lumea veche pentru a crea cea mai apropiată reflectare a Edenului care ar fi putut exista pe pământul căzut. Chiar şi după robie şi întoarcerea lor, încă aveau potenţial. „Tot astfel, Domnul are milă de Sion şi mângâie toate dărâmăturile lui. El va face pustiul lui ca un rai şi pământul lui uscat, ca o grădină a Domnului” (Isaia 51:3; în NKJV: ca Edenul).

Poporul s-a bucurat de binecuvântările materiale promise de Dumnezeu, care, atât cât este posibil în această lume căzută, erau o amintire a Edenului. Era natural să se bucure de ele. Dumnezeu a creat lumea aşa ca oamenii să se poată bucura de ea şi israeliţii s-au bucurat de ea. Păcatul lor nu a fost că se desfătau în marea bunătate a lui Dumnezeu, ci faptul că uitau de El (Ezechiel 23:35). Binecuvântările deveniseră un scop în ele însele, în loc să fie un mijloc pentru împlinirea unui scop, adică să Îl prezinte pe Dumnezeu celor din jur, să îi înveţe despre El.

Studiu suplimentar: Ellen G. White, Calea către Hristos, Capitolul 4 „Mărturisirea păcatelor”.

STUDIU LA RÂND – BIBLIA ŞI CARTEA EVANGHELIZARE

Biblia: 2 Cronici 19-25
1. Cine a fost mustrat pentru că l-a ajutat pe cel rău?
2. Cum se numeşte istoria şi autorul unde sunt menţionate faptele lui Iosafat?
3. Cui îi rămăsese faima de a-L căuta pe Domnul din toată inima lui?
4. Despre cine s-a făcut un mare număr de prorocii?

Evanghelizare, Secţiunea 4 – subcapitolul „Finanţele şi bugetul”
5. La ce fel de oameni trebuie să ajungă cei care lucrează în oraşele mari?

Aici puteţi citi cartea Evanghelizare de Ellen G. White.
Descarcă cartea Evanghelizare.pdf

Ştirile de Sabat (video), pot fi vizionate sau descărcate de pe adresa de Internet: Biserica Adventistă – Zona Muntenia secţiunea „Ştirile de Sabat”, sau de pe YouTube canalul: „Conferinta Muntenia – Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea”, meniul: Videoclipuri.

Ştirea misionară video pentru Şcoala de Sabat poate fi descărcată şi vizionată accesând una dintre următoarele adrese de Internet: resurse.adventist.pro, meniul „Departamente”, secţiunea „Şcoala de Sabat”, sau de pe YouTube canalul: „Şcoala de Sabat” meniul: Videoclipuri.

Alte resurse veţi mai găsi şi la pagina primei şi ultimei lecţii din trimestru!