După Eden

Cea dintâi ocupaţie a lui Adam şi a Evei a fost „administrarea” bunurilor lui Dumnezeu. Obligaţia lor era să aibă grijă de grădină şi de tot ce fusese creat, să se bucure de toate şi să le stăpânească (Geneza 2:15), dar nu ca proprietari, ci doar ca administratori.

Săptămâna aceasta vom vedea în ce constă aceasta după căderea în păcat, după alungarea lor din Eden. Şi noi suntem administratori astăzi, însă ne desfăşurăm activitatea într-un mediu foarte diferit de mediul iniţial în care au trăit Adam şi Eva.

Cum definim administrarea bunurilor lui Dumnezeu? Câteva personaje biblice ilustrează acest concept prin viaţa lor. De asemenea, câteva texte biblice ne oferă lămuriri. Când devenim administratorii lui Dumnezeu, nu ne mai concentrăm atenţia asupra lumii şi asupra valorilor materiale, ci asupra Creatorului şi asupra lucrării Sale. Dumnezeu ne încredinţează şi nouă, la fel cum le-a încredinţat lui Adam şi Evei, nişte responsabilităţi sfinte. Activitatea noastră este totuşi diferită pentru că, pe lângă responsabilitatea de a îngriji de lumea materială, avem în grijă şi adevăruri spirituale.

În Vechiul Testament întâlnim termenul „econom” (Geneza 43:19 şi 44:1,4), care desemna persoana însărcinată cu administrarea averii cuiva, sau „mai-mare peste” (1 împăraţi 16:9). Administratorul avea grijă de gospodăria şi averile stăpânului său şi era dator să facă ce îi cerea acesta.

Iată câteva caracteristici ale unui administrator, aşa cum sunt prezentate în Vechiul Testament. În primul rând, poziţia de administrator era una de mare răspundere (Geneza 39:4). Administratorii erau aleşi pe baza abilităţilor lor şi se bucurau de respect şi de încredere din partea stăpânilor lor dacă se achitau bine de sarcină. În al doilea rând, ei ştiau că bunurile de care aveau grijă erau ale stăpânilor lor (Geneza 24:34-38). Aceasta este diferenţa principală dintre administrator şi stăpân. Administratorii sunt conştienţi de statutul lor. În al treilea rând, administratorii care foloseau în interes personal lucrurile primite în grijă pierdeau încrederea stăpânilor lor şi erau înlăturaţi (Geneza 3:23; Osea 6:7).

1. Şebna a fost numit dregător la curtea regelui Ezechia, un demnitar foarte important cu atribuţii administrative şi financiare. Ce i s-a întâmplat ca urmare a faptului că a abuzat de poziţia sa? Isaia 22:14-18

„Un administrator, sau ispravnic, se identifică pe deplin cu stăpânul său. El acceptă responsabilităţile de administrator şi trebuie să acţioneze în folosul stăpânului său, procedând aşa cum ar proceda stăpânul său dacă ar fi prezent. Interesele stăpânului devin interesele sale. Poziţia unui administrator este una de demnitate, pentru că stăpânul are încredere în el. Dacă în vreun fel oarecare el acţionează în mod egoist şi întoarce spre propriul avantaj câştigurile obţinute prin comerţul făcut cu bunurile stăpânului, înseamnă că a înşelat încrederea care i-a fost acordată.” – Ellen G. White, Mărturii pentru biserică, vol. 9, ed. 2010, p. 183

Cum ne putem însuşi mai bine ideea că noi suntem doar administratorii bunurilor pământeşti? Ce impact ar trebui să aibă acest lucru asupra activităţilor noastre?

în Noul Testament, cei doi termeni principali cu sensul de „administrator” sunt epitropos (apare de trei ori) şi oikonomos (de zece ori) şi se referă la responsabilităţi manageriale încredinţate de stăpân unui administrator.

în Noul Testament, se subliniază în special responsabilitatea personală (Luca 12:48) şi ce se aşteaptă de la el (1 Corinteni 4:2). În Vechiul Testament preocuparea nu este atât de mult aceea de a defini noţiunea de administrator, cât de a sublinia ideea că Dumnezeu este proprietarul. Deşi conceptul de administrare este similar în cele două Testamente, Noul îi conferă un sens mai larg decât cel de îngrijire de o avuţie.

în pilda din Luca 16:1-15, Isus extinde definiţia administratorului. Lecţia pe care o dă nu este doar despre un administrator care reuşeşte să evite dezastrul financiar, ci şi despre (pentru) cei care vor să evite dezastrul spiritual printr-o exercitare înţeleaptă a credinţei. Administratorul înţelept se va pregăti şi pentru viaţa viitoare, nu numai pentru viaţa de aici (Matei 25:21).

2. Ce ne spun textele următoare despre administratorii lui Dumnezeu şi despre activitatea lor? 1 Corinteni 4:1,2; Tit 1:7; 1 Petru 4:10

în Luca 12:35-48, şi Isus întrebuinţează termenul „ispravnic” în sens figurat. El vorbeşte despre ispravnicul înţelept care este pregătit pentru revenirea Fiului omului şi despre ispravnicul necredincios care îşi abandonează sarcinile considerând că stăpânul lui întârzie să se întoarcă. Ispravnicul necredincios se transformă într-un tiran şi abuzează de cei din jurul lui. Nu mai este un model de fapte bune şi nici un bun gestionar al harului.

Când îl primim pe Hristos, devenim administratorii Lui, devenim gestionarii resurselor Sale şi, mai înainte de orice, gestionarii realităţilor spirituale ale vieţii creştine, în vederea pregătirii noastre pentru cer.

Citeşte Luca 12:45,46. De ce ar putea fi o avertizare potrivită şi pentru noi?

3. Ce este identificat în textele următoare ca fiind o „taină”? Există posibilitatea de a cunoaşte pe deplin o taină? Coloseni 2:2,3; 1 Timotei 3:16

Ţofar din Naama îi spune lui Iov: „Poţi spune tu că poţi pătrunde adâncimile lui Dumnezeu?” (Iov 11:7). Cuvântul „adâncimile” are sensul de lucruri tainice, misterioase, neştiute, de neexplicat sau de neînţeles. Tainele lui Dumnezeu au fost consemnate în Scripturi, dar rămân totuşi dincolo de capacitatea noastră de a le înţelege pe deplin. De aceea sunt taine. După cum miopul nu poate vedea fără ochelari detaliile obiectelor de la distanţă, tot la fel noi nu putem vedea anumite realităţi decât printr-o descoperire specială, dată de Dumnezeu.

4. Ce spune Biblia despre lucrurile pe care Dumnezeu ni le-a descoperit? Deuteronomul 29:29

Noi suntem administratorii unor lucruri pe care nu le înţelegem pe deplin. Nu ştim decât atât cât ne dezvăluie revelaţia şi Scriptura. Cea dintâi datorie a noastră este să trăim „ca nişte slujitori ai lui Hristos şi ca nişte ispravnici ai tainelor lui Dumnezeu” (1 Corinteni 4:1). În această calitate, Dumnezeu vrea să păstrăm, să prezentăm şi să avem grijă de adevărul pe care ni l-a descoperit. Ce se cere de la noi este să păstrăm „taina credinţei într-un cuget curat” (1 Timotei 3:9).

Cea mai mare minune dintre toate este faptul că toţi îl putem cunoaşte pe Hristos, „nădejdea slavei”. Planul de mântuire este supranatural şi cu neputinţă de înţeles în întregime. Faptul că Isus, Creatorul tuturor lucrurilor (Ioan 1:1-3) a venit pe acest pământ şi „S-a arătat în trup” ca să Se ofere ca jertfă pentru păcatele oamenilor cuprinde taine care vor rămâne, probabil, pentru totdeauna de neînţeles pentru orice fiinţă creată. Chiar şi îngerii studiază ca să înţeleagă de ce a venit Isus pe pământ (1 Petru 1:12). Iar puţinul pe care îl cunosc le determină pe toate fiinţele create să-I aducă laudă Domnului pentru slava şi bunătatea Sa (Apocalipsa 5:13).

Ce responsabilităţi concrete ne revin când aflăm vestea cea bună?

Când spunem „administrare”, ne gândim în mod obişnuit la grija faţă de nişte posesiuni palpabile. Totuşi, ca administratori ai lui Dumnezeu, ni s-a încredinţat mai mult de atât – am primit daruri spirituale (1 Petru 4:10) pentru a ne forma, prin Hristos, un caracter creştin şi a ne atinge potenţialul maxim. Noi avem obligaţia de a gestiona darurile impalpabile cu şi mai mare atenţie decât pe cele palpabile, pentru că ele sunt infinit mai valoroase.

5. Ce daruri impalpabile ne cere Dumnezeu să administrăm corect? De ce este esenţială buna administrare a acestor daruri? Efeseni 6:13-17

„Darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Isus Hristos, Domnul nostru” (Romani 6:23). Lumea şi tot ce oferă ea nu se pot compara cu răscumpărarea pe care o avem în Hristos. Acest dar pe care ni-l oferă Dumnezeu este avuţia noastră cea mai scumpă. Dacă vom ţine cont de ea, vom acorda importanţă şi administrării bunurilor impalpabile primite de la Dumnezeu.

„Învăţătura naturii nu poate fi descifrată corect decât în lumina care străluceşte de la Golgota. Prin istoria Betleemului şi a crucii, arătaţi cum binele va birui răul şi cum fiecare binecuvântare pe care o primim este un dar al răscumpărării.” – Ellen G. White, Educaţie, ed. 2012, p. 89

Noi avem răscumpărarea doar graţie faptului că Isus a plătit preţul suprem pentru noi. Pavel declară: „În El avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor, după bogăţiile harului Său” (Efeseni 1:7). „Avem răscumpărarea”, adică este a noastră, pentru că Dumnezeu ne-a dat-o. Cât de important este atunci să rămânem îmbrăcaţi cu „toată armura lui Dumnezeu” (Efeseni 6:11) pentru ca cel rău să nu ne-o ia! El nu ne-o poate lua decât dacă îi permitem, adică dacă nu ascultăm de ceea ce ni s-a descoperit în „Cuvântul lui Dumnezeu” (Efeseni 6:17). Cel mai bun mijloc de protecţie este ascultarea, prin credinţă, de lumina primită.

Reciteşte Efeseni 6:13-17. Cum putem sa ne îmbrăcăm cu armura lui Dumnezeu şi cum ne ajută aceasta să ne îndeplinim îndatoririle ca administratori ai Săi?

Un ispravnic (administrator) înţelept este caracterizat de dispoziţia de a accepta şi a practica principiul moral al responsabilităţii personale. Acceptarea responsabilităţii personale constă din deciziile pe care le luăm şi din acţiunile noastre. Ea recunoaşte relaţia cauză-efect. Dispoziţia de a accepta responsabilitatea personală este trăsătura definitorie a administratorului lui Dumnezeu, care trebuie să urmărească un singur scop: promovarea intereselor Proprietarului. De aceea, dispoziţia aceasta defineşte relaţia lui cu Dumnezeu.

„Dumnezeu doreşte să-i aducă pe oameni într-o relaţie directă cu Sine. În atitudinea Sa faţă de fiinţele omeneşti, El recunoaşte întotdeauna principiul responsabilităţii personale. El caută să încurajeze un simţ al asumării personale a răspunderii şi să imprime nevoia de călăuzire personală. Darurile Sale le sunt date oamenilor în mod individual. Orice om a fost făcut un administrator al unor bunuri sacre încredinţate lui. Fiecare trebuie să se achite de responsabilităţile încredinţate, conform îndrumărilor Dătătorului, şi fiecare va trebui să dea socoteală înaintea lui Dumnezeu de isprăvnicia sa.” – Ellen G. White, Mărturii pentru biserică, vol. 7, ed. 2017, p. 142

Când devenim administratori ai lui Dumnezeu, nu plasăm răspunderile noastre în sarcina unei alte persoane sau unei organizaţii. Responsabilitatea noastră este personală şi se va reflecta în toate

Interacţiunile cu cei din jur (Geneza 39:9; vezi şi Daniel 3:16). Ne vom îndeplini sarcinile imediate cât mai bine posibil. Succesul depinde mai degrabă de credinţa noastră şi de curăţia sufletească decât de inteligenţă şi de talent.

6. Cum înţelegem textul următor în contextul administrării bunurilor lui Dumnezeu? 2 Corinteni 5:10

Teologii şi filosofii au dezbătut secole la rând subiectul liberului-arbitru. Dar Scriptura este clară: omul are voinţă liberă şi libertate de decizie, altfel judecata după fapte nu ar avea niciun sens. Noi avem responsabilitatea personală de a lua, prin harul lui Dumnezeu, deciziile corecte în tot ce facem, inclusiv în modul de a administra toate bunurile încredinţate de Domnul.

Expresia „economul casei” din Geneza 43:19 redă expresia asher al bayt. Cuvântul „casă” îşi are importanţa lui. Dacă prin „casă” ne referim la familia dintr-o anumită locuinţă, atunci vorbim despre ceva mai preţios decât casa în sine. Înţelegem de aici că administratorul lui Dumnezeu are în grijă lucruri foarte valoroase care nu-i aparţin. Responsabilitatea lui este, de aceea, cu atât mai mare.

Ideea aceasta este dezvoltată în Noul Testament: „Noul Testament preia ideile din Vechiul şi le uneşte cu ideile, conceptele şi cuvintele care circulau în primul secol, îmbogăţind şi lărgind învăţătura biblică despre administrare. Cuvintele greceşti utilizate cel mai frecvent în relaţie cu administrarea derivă din oikos şi oikia, «casă». Termenul oikonomos denumeşte persoana care are grijă de casă: administratorul. Oikonomia este substantivul abstract, «administrarea casei», iar sensul lui este de multe ori mult mai vast!” Handbook of Seventh-day Adventist Theology, ed. 2000, p. 653

BIBLIA ŞI CARTEA PROFEŢI ŞI REGI – STUDIU LA RÂND

Biblia: Zaharia 12 – Maleahi 4
1. Spre cine aveau să-şi întoarcă privirile locuitorii Ierusalimului?
2. Ce eveniment din vremea împăratului Ozia a fost evocat de Domnul?
3. Între cine şi cine a fost Domnul martor?
4. Cine va fi ca „cenuşa sub picioare”?

Profeţi şi regi, capitolul 57
5. În ce situaţie asprimea pentru (faţă de) câţiva se poate dovedi a fi milă pentru mulţi?

Ştirea misionară video pentru Şcoala de Sabat poate fi descărcată şi vizionată accesând una dintre următoarele adrese de Internet: resurse.adventist.pro (secţiunea „Şcoala de Sabat”) sau YouTube (canalul „Şcoala de Sabat”).

Alte resurse veţi mai găsi şi la pagina primei şi ultimei lecţii din trimestru!