Cineva s-a dus la un rabin renumit din Antichitate şi i-a cerut să-i explice întreaga semnificaţie a Torei, în timp ce stă într-un picior. Rabinul i-a răspuns stând într-un picior: „Să nu-i faci altuia ce ţie ţi se pare a fi dureros. Aceasta este întreaga Toră. Restul este comentariu”.
Indiferent dacă suntem sau nu de acord cu declaraţia rabinului, el prezintă o idee. Unele aspecte ale credinţei noastre sunt fundamentale, iar altele sunt doar „comentariu”. Studiul din săptămâna aceasta tratează câteva dintre acele „comentarii”. Lucrul acesta înseamnă că tot ce a fost înainte s-a concentrat foarte mult asupra principiilor fundamentale ale mântuirii. Care este rolul Legii – fie al întregului sistem al Vechiului Testament, fie doar al Celor Zece Porunci – în domeniul mântuirii? Pavel a trebuit să definească în mod clar care sunt temeiurile pe care Dumnezeu acceptă pe cineva. Probabil că totul ar putea fi rezumat prin întrebarea temnicerului păgân: „Ce trebuie să fac, ca să fiu mântuit?” (Fapte 16,30).
Pavel începe acum să facă unele „comentarii”. Deşi a fost foarte categoric cu privire la unele idei, Pavel adoptă o atitudine mult mai liberă cu privire la alte lucruri, deoarece acestea sunt neesenţiale, sunt „comentarii”. În acelaşi timp, deşi subiectele ar fi putut să nu fie importante în ele însele, atitudinea pe care creştinii o aveau unii faţă de alţii, cu privire la aceste subiecte, era importantă.
În Romani 14,1-3, este vorba despre consumarea cărnii animalelor care ar fi putut fi jertfite idolilor. Conciliul de la Ierusalim (Fapte 15) a reglementat că şi creştinii convertiţi dintre neamuri trebuiau să se abţină de la folosirea unor asemenea alimente. Totuşi, nu se ştia întotdeauna dacă acea carne vândută pe piaţa publică provenea sau nu de la animale jertfite idolilor (vezi 1 Corinteni 10,25). Unor creştini nu le păsa deloc, dar alţii, dacă aveau cea mai mică îndoială, alegeau să mănânce doar vegetale.
Subiectul nu are nicio legătură cu vegetarianismul sau cu stilul de viaţă sănătos. De asemenea, Pavel nu sugerează în pasajul acesta că deosebirea dintre curat şi necurat a fost anulată. Nu acesta este subiectul în discuţie. Dacă expresia: „unul crede că poate să mănânce de toate” (Romani 14,2) ar fi interpretată ca însemnând că acum poate fi consumat orice animal, curat sau necurat, ar fi aplicată greşit. O comparaţie cu alte pasaje din Noul Testament ar fi împotriva unei astfel de aplicaţii.
„A primi” pe cel slab în credinţă a însemnat a-i acorda calitatea deplină de membru şi un statut social deplin. El nu trebuia să fie judecat, ci să i se dea dreptul de a avea propria părere.
1. Prin urmare, ce principiu ar trebui să învăţăm din Romani 14,1-3?
De asemenea, este important să înţelegem că Pavel nu vorbeşte, în versetul 3, în mod negativ, despre „cel slab în credinţă”. Nici nu sfătuieşte cum să ajungă puternic. Din punctul de vedere al lui Dumnezeu, creştinul exagerat de scrupulos (considerat exagerat de scrupulos, se pare, nu de Dumnezeu, ci de semenii lui creştini) este acceptat. „Dumnezeu l-a primit”.
2. Cum dezvoltă Romani 14,4 ceea ce tocmai am studiat?
Deşi trebuie să ţinem minte principiile înţelese în studiul de astăzi, oare nu sunt ocazii şi locuri în care trebuie să intervenim şi să judecăm, dacă nu inima unui om, cel puţin faptele lui? Trebuie să facem un pas înapoi şi să nu spunem nimic în nicio situaţie? Isaia 56,10 îi descrie pe păzitori ca pe „nişte câini muţi, care nu pot să latre”. Cum putem să ştim când să vorbim şi când să păstrăm tăcerea? Cum putem să trasăm linia corectă de separare aici?
3. Ce motiv ne prezintă Pavel în Romani 14,10 pentru a fi atenţi la felul în care îi judecăm pe alţii?
Uneori, avem tendinţa de a-i judeca pe alţii cu asprime şi chiar pentru lucruri pe care le facem şi noi. Totuşi, cât de adesea, lucrurile pe care le facem noi nu ni se par aşa de rele ca atunci când le fac alţii. Noi am putea să ne amăgim singuri, în ipocrizia noastră, dar nu şi pe Dumnezeu care ne-a avertizat: „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi. Căci cu ce judecată judecaţi, veţi fi judecaţi; şi cu ce măsură măsuraţi, vi se va măsura. De ce vezi tu paiul din ochiul fratelui tău şi nu te uiţi cu băgare de seamă la bârna din ochiul tău? Sau cum poţi zice fratelui tău: ‘Lasă-mă să scot paiul din ochiul tău’, şi, când colo, tu ai o bârnă într-al tău?’” (Matei 7,1-4).
4. Ce semnificaţie are declaraţia din Vechiul Testament, pe care Pavel o citează aici? Romani 14,11
Citatul din Isaia 45,23 susţine ideea că toţi trebuie să se înfăţişeze la judecată. „Orice genunchi” şi „orice limbă” înseamnă că fiecare este chemat individual. Fiecare va trebui să dea socoteală pentru viaţa şi faptele sale (vers.12). Nimeni nu poate să dea socoteală pentru altul. În sensul acesta important, noi nu suntem păzitorii fraţilor noştri.
5. Cum înţelegi ce spune Pavel în Romani 14,14?
Subiectul continuă să fie carnea animalelor jertfite idolilor, nu deosebirea dintre alimentele considerate curate şi cele necurate. Pavel spune că, în sine, nu este nimic greşit a mânca alimente care ar fi putut fi jertfite idolilor. În cele din urmă, ce este un idol? Nu este nimic (vezi 1 Corinteni 8,4). Prin urmare, cui îi pasă dacă un păgân a jertfit animalul unei statui, unei broaşte sau unui taur?
Nimeni nu ar trebui să fie determinat să-şi calce pe conştiinţă, chiar dacă acea conştiinţă este exagerat de sensibilă. Se pare că fraţii „puternici” în credinţă nu înţelegeau faptul acesta. Ei dispreţuiau conştiinciozitatea fraţilor „slabi” şi puneau nişte pietre de poticnire în calea lor.
Ai putea, în zelul tău pentru Domnul, să fii în pericolul de care ne avertizează Pavel aici? De ce trebuie să fii atent să nu încerci să fii conştiinţă pentru alţii, oricât de bune ar fi intenţiile tale?
6. Citeşte Romani 14,15-23 (vezi şi 1 Corinteni 8,12.13). Rezumă esenţa cuvintelor lui Pavel. Ce principiu putem să învăţăm din pasajul acesta, pe care să-l aplicăm în toate domeniile vieţii noastre?
În versetele 17-20, Pavel pune diferite aspecte ale creştinismului într-o perspectivă corespunzătoare. Deşi alimentaţia este importantă, creştinii nu ar trebui să se certe cu privire la alegerea unora de a mânca vegetale, în loc de a mânca alimente cu carne care ar fi putut să fi fost jertfită idolilor.
În schimb, ei ar trebui să se concentreze asupra neprihănirii, păcii şi bucuriei în Duhul Sfânt. Cum am putea să aplicăm ideea aceasta la subiectele despre alimentaţie din biserica noastră de astăzi? Oricât de mare binecuvântare ar putea să fie pentru noi mesajul despre sănătate şi îndeosebi învăţătura despre alimentaţie, nu toţi înţeleg subiectul acesta în acelaşi fel, iar noi trebuie să respectăm deosebirile de opinie.
7. În versetul 22, Pavel adaugă un îndemn foarte interesant. Ce avertizare este aici? Cum echilibrează aceasta restul celor spuse de el în context?
Ai auzit vreodată pe cineva spunând: „Nu este treaba nimănui ce mănânc eu, cu ce mă îmbrac sau care sunt distracţiile mele”? Oare este adevărat? Nimeni nu trăieşte într-un vid. Faptele noastre, cuvintele şi chiar alimentaţia noastră pot să-i influenţeze pe alţii fie spre bine, fie spre rău.
Nu este greu să înţelegem cum. Cineva care te respectă şi te vede făcând ceva „greşit” va putea fi influenţat de exemplu tău să facă acelaşi lucru. Noi ne amăgim singuri, crezând că nu este aşa. În calitate de creştini, noi avem o responsabilitate unii faţă de alţii, iar dacă exemplul nostru poate să ducă pe cineva în rătăcire, suntem vinovaţi.
Ce fel de exemplu dai tu? Te-ai simţi bine ca alţii, îndeosebi tinerii sau noii credincioşi, să urmeze exemplul tău în toate domeniile? Ce îţi spune răspunsul despre tine însuţi?
8. Cum trebuie să înţelegem ce spune Pavel în Romani 14,4-10? Spune el ceva despre porunca a patra? Dacă nu, de ce?
Despre ce fel de zile vorbeşte Pavel aici? A fost în biserica timpurie vreo controversă cu privire la respectarea anumitor zile? Se pare că da. Există o aluzie cu privire la o astfel de controversă în Galateni 4,9.10, unde Pavel îi mustră pe creştinii galateni pentru respectarea unor „zile, luni, vremi şi ani”.
Aşa cum am observat în studiul 2, unii din biserică îi convingeau pe creştinii galateni să fie circumcişi şi să ţină alte reguli din legea lui Moise. Pavel s-a temut că ideile acestea ar putea să afecteze şi biserica din Roma. Probabil că în Roma erau creştini, îndeosebi iudei, care erau greu de convins că nu mai era nevoie să respecte sărbătorile iudaice.
Pavel spune aici: Faceţi aşa cum doriţi cu privire la subiectul acesta, ideea importantă este să nu-i judecaţi pe aceia care îl înţeleg altfel decât voi. Se pare că unii creştini, spre a fi în siguranţă, au hotărât să respecte una sau mai multe dintre sărbătorile iudaice. Sfatul lui Pavel este: Lăsaţi-i să le respecte, dacă sunt convinşi că trebuie.
Nu este niciun temei pentru a introduce Sabatul săptămânal în Romani 14,5, aşa cum susţin unii. Îşi poate imagina cineva că Pavel adoptă o atitudine atât de permisivă cu privire la porunca a patra? Aşa cum am văzut în întregul trimestru, Pavel a pus un accent deosebit pe ascultarea de Lege, aşa că este sigur că nu avea de gând să pună porunca Sabatului în aceeaşi categorie cu subiectele discutate de cei ce erau aşa de agitaţi cu privire la consumul alimentelor jertfite idolilor. Oricât de des ar fi folosite textele acestea ca un exemplu, pentru a arăta că Sabatul zilei a şaptea nu mai este obligatoriu, ele nu spun aşa ceva. Folosirea lor în acest fel este un exemplu clar cu privire la avertizarea dată de Petru în legătură cu felul în care tratau unii scrierile lui Pavel: „Ca şi în toate epistolele lui, când vorbeşte despre lucrurile acestea. În ele sunt unele lucruri grele de înţeles, pe care cei neştiutori şi nestatornici le răstălmăcesc ca şi pe celelalte Scripturi, spre pierzarea lor” (2 Petru 3,16).
Care a fost experienţa ta cu Sabatul? A fost ea binecuvântarea care a fost rânduită să fie? Ce schimbări poţi să faci pentru a te bucura mai mult de ceea ce îţi oferă Dumnezeu prin Sabat?
9. Ce adevăr creştin important se află în Romani 15,1-3? Ce înseamnă a fi urmaş al lui Isus? Ce alte versete prezintă aceeaşi idee? Cum poţi să aplici tu însuţi principiul acesta?
10. Când s-a apropiat de încheierea epistolei, ce urări deosebite a făcut Pavel? Romani 15,5.6.13.33
„Dumnezeul răbdării” înseamnă „Dumnezeul care îi ajută pe copiii Săi să rabde (să sufere) şi să rămână statornici”. Cuvântul „răbdare”, hopomone, înseamnă „tărie de caracter”, „a îndura cu statornicie”. Cuvântul „mângâiere” ar putea fi tradus cu „încurajare”. „Dumnezeul încurajării” este un Dumnezeu care încurajează. „Dumnezeul nădejdii” este un Dumnezeu care i-a dat nădejde omenirii. În mod asemănător, „Dumnezeul păcii” este un Dumnezeu care dă pace şi în care putem să avem pace.
Ce binecuvântare potrivită se află într-o epistolă a cărei temă dominantă este neprihănirea prin credinţă – încurajare, nădejde, pace! Cât de dureros are lumea noastră nevoie de acestea!
11. După numeroase salutări personale, cum îşi încheie Pavel epistola? Romani 16,25-27
Pavel îşi încheie epistola aducându-I laude şi slavă lui Dumnezeu. El este Acela în care creştinii romani şi toţi creştinii pot să-şi pună încrederea în siguranţă pentru a li se confirma starea de fii şi fiice răscumpărate ale lui Dumnezeu, de oameni îndreptăţiţi prin credinţă şi conduşi acum de Duhul lui Dumnezeu.
Pavel este emoţionat de faptul că este propovăduitorul unor veşti aşa de pline de slavă. El numeşte veştile acestea „Evanghelia mea”. El se referă la Evanghelia pe care o proclamă. Totuşi, lucrurile predicate de el au fost confirmate de predicile lui Isus şi de soliile profeţilor. Ele au fost păstrate în taină, nu pentru că Dumnezeu nu a vrut ca oamenii să le ştie, ci pentru că oamenii au refuzat lumina din cer, împiedicându-L pe Dumnezeu să le dea o lumină mai mare. Mai mult, erau unele aspecte ale planului, pe care oamenii nu aveau să fie în stare să le înţeleagă, decât când Mesia avea să vină în trup omenesc. Mesia a demonstrat nu numai cum este Dumnezeu, ci şi ce poate să ajungă omul, bazându-se pe puterea divină.
Viaţa unui astfel de om va deveni o viaţă de „ascultare a credinţei”, adică o ascultare care izvorăşte din credinţa în Domnul, care îi îndreptăţeşte pe cei păcătoşi prin neprihănirea dată tuturor celor ce o cer.
Pentru studiu suplimentar:
Divina vindecare, cap. „Ajutându-i pe cei ispitiţi”; Mărturii, vol. 5, ediţia 1998, p. 509, 510, 643-645.
„Mi-a fost arătat pericolul ca aceia care sunt copii ai lui Dumnezeu să privească la fratele şi sora White şi să creadă că trebuie să vină la ei cu poverile lor pentru a căuta sfat. N-ar trebui să fie aşa. Ei sunt invitaţi de milostivul şi iubitorul lor Mântuitor să vină la El, când sunt trudiţi şi împovăraţi şi El le va da odihnă… Mulţi vin la noi cu întrebarea: Să fac aceasta? Să mă angajez în acea întreprindere? Sau, cu privire la îmbrăcăminte, s-o port pe asta sau pe aceea? Eu le răspund: Voi mărturisiţi că sunteţi ucenicii lui Hristos. Studiaţi Biblia. Citiţi cu atenţie şi cu rugăciune despre viaţa scumpului nostru Mântuitor, când a locuit printre oameni, pe pământ. Imitaţi viaţa Lui şi nu vă veţi abate de la calea îngustă. Noi refuzăm cu desăvârşire să fim conştiinţă pentru voi. Dacă vă spunem exact ce să faceţi, veţi privi la noi spre a vă călăuzi, în loc să vă duceţi direct la Isus pentru voi înşivă”. – Ellen G. White, Mărturii, vol. 2, p. 118, 119
„Nu trebuie să punem asupra altora răspunderea cu privire la datoria noastră, aşteptând să ni se spună ce să facem. Când este vorba de sfat, nu ne putem încrede în oameni. Domnul ne va învăţa care ne este datoria tot atât de binevoitor cum îi va învăţa şi pe alţii… Cei care se hotărăsc să nu facă niciun lucru, de niciun fel, care nu I-ar plăcea lui Dumnezeu vor cunoaşte, după ce au înfăţişat cazul lor înaintea Lui, care este calea pe care trebuie să meargă”. – Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii, p. 668
„Întotdeauna au fost în biserică dintre aceia care sunt mereu înclinaţi către independenţă. Se pare că ei nu pot înţelege că independenţa spiritului face ca instrumentul omenesc să aibă prea multă încredere în sine şi mai degrabă să se încreadă în propria judecată decât să dea respect sfatului şi să preţuiască mai mult judecata fraţilor săi”. – Ellen G. White, Faptele apostolilor, p. 163, 164
Întrebări pentru discuţie
Cum putem noi, în calitate de creştini, să găsim o poziţie echilibrată în:
a) A fi credincioşi faţă de ce credem, fără a-i judeca pe alţii?
b) A fi credincioşi faţă de propria conştiinţă, dar a nu căuta să fim conştiinţă pentru alţii, deşi în acelaşi timp căutăm să-i ajutăm pe cei pe care îi considerăm a fi greşiţi? Când trebuie să vorbim şi când trebuie să păstrăm tăcerea? Când suntem vinovaţi pentru că păstrăm tăcerea?