Dacă nu recunoaşte că este păcătos, omul nu va simţi nicio nevoie de îndreptăţire (declaraţia prin care Dumnezeu îl consideră pe păcătos neprihănit). Prin urmare, pentru Pavel, primul pas în îndreptăţire este acela ca omul să recunoască faptul că este un păcătos neajutorat şi disperat. Când foloseşte argumentul acesta, Pavel prezintă mai întâi decăderea îngrozitoare a celor dintre neamuri. Ei au căzut cât se poate de jos, pentru că L-au alungat pe Dumnezeu din mintea lor. Apoi, Pavel arată că iudeii sunt la fel de răi şi ajunge astfel la ideea că nimeni nu se poate mântui singur prin faptele lui bune.
Ellen G. White explică atât de clar: „Nimeni să nu adopte poziţia limitată şi îngustă că vreuna dintre faptele omului poate contribui cu oricât de puţin la achitarea datoriei pentru nelegiuirile lui. Aceasta este o amăgire fatală. Dacă înţelegeţi lucrul acesta, trebuie să încetaţi să vă certaţi pentru ideile voastre preferate şi să cercetaţi cu inima umilă lucrarea ispăşirii.
Subiectul acesta este înţeles aşa de vag, încât mii şi mii de oameni care declară că sunt copii ai lui Dumnezeu sunt copiii celui rău, deoarece depind de faptele proprii. Dumnezeu a cerut întotdeauna fapte bune, Legea le cere, dar pentru că omul a ajuns în starea de păcat, în care faptele lui bune sunt fără valoare, numai neprihănirea lui Isus este valabilă. Numai Hristos poate să mântuiască în chip desăvârşit, deoarece trăieşte pururi ca să mijlocească pentru noi”. – Comentariile Ellen G. White, în Comentariul biblic AZŞ, vol. 6, p. 1071
1. Ce îţi spun următoarele versete ţie, personal? Cum ai aplicat făgăduinţele şi speranţa pe care le găseşti în ele? Romani 1,16.17
În pasajul acesta apar câteva cuvinte-cheie:
a. Evanghelia. Cuvântul acesta este traducerea termenului grecesc care înseamnă „veste bună”. Singur, cuvântul se poate referi la orice veste bună, dar aşa cum este modificat în pasajul acesta, prin expresia „lui Hristos”, înseamnă „vestea bună despre Mesia” („Hristos” este echivalentul în greacă pentru „Mesia”). Vestea bună este că Mesia a venit şi că oamenii pot fi mântuiţi prin credinţa în El, că omul poate găsi mântuirea în Isus şi în neprihănirea Sa desăvârşită, nu în el însuşi şi nici chiar în Legea lui Dumnezeu.
b. Neprihănirea. Cuvântul acesta se referă la calitatea de a fi „drept”, fără prihană, fără pată, înaintea lui Dumnezeu. În Epistola către romani, este dezvoltată o semnificaţie precisă a acestui cuvânt, pe care o vom descoperi pe măsură ce vom continua studiul nostru. Trebuie să subliniem că, în Romani 1,17, cuvântul „neprihănire” este clarificat prin expresia „neprihănirea lui Dumnezeu”. Este neprihănirea care vine de la Dumnezeu, o neprihănire pe care a oferit-o Dumnezeu Însuşi. Aşa cum vom vedea, aceasta este singura neprihănire suficient de bună pentru a ne aduce făgăduinţa vieţii veşnice.
c. Credinţa. În greacă, credinţă şi a crede sunt pistis (credinţă) şi pisteo (a crede). Semnificaţia credinţei aflate în legătură cu mântuirea se va lămuri pe măsură ce vom continua studiul Epistolei către romani.
Ai avut vreodată dificultăţi legate de simţământul de siguranţă? Sunt ocazii în care te întrebi dacă eşti mântuit ori nu? Te întrebi vreodată dacă poţi fi mântuit? Ce aduc temerile acestea? Pe ce sunt întemeiate? Ar putea fi întemeiate pe realitate? Adică ai putea să ai un stil de viaţă care neagă mărturisirea credinţei tale? Dacă este aşa, ce alegeri trebuie să faci pentru a beneficia de
împlinirea făgăduinţelor şi de siguranţa pe care poţi să o ai în Isus?
2. Citeşte Romani 3,23. De ce mesajul acesta este aşa de uşor de crezut pentru noi, astăzi, în calitate de creştini? Ce ar putea să-i facă pe unii să pună la îndoială adevărul din textul acesta?
Este destul de uimitor că unii pun realmente la îndoială ideea păcătoşeniei omului, susţinând că, în esenţă, oamenii sunt buni. Totuşi problema izvorăşte din faptul că ei nu înţeleg ce este adevărata bunătate. Oamenii pot să se compare unii cu alţii şi să se simtă bine cu privire la ei înşişi. Chiar şi mafiotul Al Capone a fost un sfânt în comparaţie cu Adolf Hitler. Totuşi, când ne comparăm cu Dumnezeu şi cu sfinţenia şi neprihănirea Lui, niciunul dintre noi nu va ajunge la altceva decât la un simţământ copleşitor de dezgust şi de silă faţă de sine însuşi.
Versetul ne vorbeşte, de asemenea, despre „slava lui Dumnezeu”. Expresia aceasta a fost interpretată în diferite feluri. Probabil că interpretarea cea mai simplă este aceea de a-i atribui expresiei aceeaşi semnificaţie pe care o are în 1 Corinteni 11,7: „el este chipul şi slava lui Dumnezeu”. În greacă, termenul pentru „slavă” poate să fie considerat ca echivalent al cuvântului „chip”. Păcatul a deteriorat chipul lui Dumnezeu în om. Omul păcătos nu reuşeşte să reflecte chipul, sau slava, lui Dumnezeu.
3. Citeşte Romani 3,10-18. S-a schimbat ceva astăzi? Care dintre expresii te descrie cel mai bine pe tine, aşa cum eşti sau cum ai fi, dacă Hristos nu ar fi în viaţa ta?
Aşa răi cum suntem, situaţia noastră nu este fără speranţă. Primul pas este să ne recunoaştem păcătoşenia şi neputinţa totală de a face ceva cu privire la aceasta prin noi înşine. Duhul Sfânt este cel care aduce o astfel de convingere. Dacă cel păcătos nu I se împotriveşte, Duhul îl va determina să dea la o parte masca pretenţiilor şi a îndreptăţirii de sine şi să se arunce la picioarele lui Hristos, cerând mila Sa: „Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!” (Luca 18,13).
Când te-ai cercetat ultima oară cu seriozitate pe tine însuţi, motivele, faptele şi simţămintele tale? Aceasta poate fi o experienţă tulburătoare, nu-i aşa? Care este singura ta speranţă?
La începutul secolului XX, unii au trăit cu ideea că omenirea se dezvoltă, că moralitatea va creşte şi că ştiinţa şi tehnologia vor contribui la împlinirea unei utopii. Se credea că, în esenţă, făpturile omeneşti erau pe calea spre desăvârşire, şi anume că, printr-o educaţie corectă şi prin formarea morală, oamenii şi societatea vor progresa continuu, mergând spre „mai bine”. Despre toate aceste lucruri se credea că vor începe să aibă loc în masă, pe măsură ce se intra în lumea cea nouă şi curajoasă a secolului XX.
Din nefericire, lucrurile nu s-au îndreptat în direcţia aceasta, nu-i aşa? Secolul XX a fost unul dintre cele mai violente şi barbare din istorie, în mare măsură – destul de ironic – tocmai din cauza progresului ştiinţei, care a făcut mult mai uşor ca oamenii să se ucidă unii pe alţii, la o scară la care în trecut nici cei mai mari criminali nu puteau să viseze. Care era problema?
4. Citeşte Romani 1,22-32. În ce fel lucrurile scrise aici, în se colul I, se manifestă şi astăzi, în secolul XXI?
Când omenirea L-a pierdut din vedere pe Dumnezeu, s-au deschis porţile pentru un potop de păcate, idei false şi degradare. Astăzi, suportăm cu toţii consecinţele. De fapt, dacă nu ne predăm lui Dumnezeu clipă de clipă, şi noi înşine ajungem părtaşi la toate acestea. Gândeşte-te îndeosebi la Romani 1,22.23.
Cum înţelegem felul în care se manifestă principiul acesta acum? La ce au ajuns să se închine şi ce au ajuns să idolatrizeze oamenii de astăzi în locul lui Dumnezeu, pe care L-au respins? Cum au ajuns ei să fie nebuni, făcând lucrul acesta? Împărtăşeşte grupei tale răspunsul.
În Romani 1, Pavel prezintă păcatele celor dintre neamuri, ale păgânilor, ale acelora care Îl pierduseră din vedere pe Dumnezeu cu multă vreme în urmă şi, în felul acesta, căzuseră în practicile cele mai înjositoare. Totuşi, el nu urma să-i lase în afara discuţiei nici pe iudei, pe conaţionalii lui. În ciuda tuturor avantajelor pe care le avuseseră (Romani 3,1.2), şi ei erau păcătoşi, condamnaţi de Legea lui Dumnezeu, şi aveau nevoie de harul mântuitor al lui Hristos. În sensul acesta, ca păcătoşi, călcători ai Legii lui Dumnezeu, care au nevoie de harul divin pentru mântuire, iudeii şi cei dintre neamuri sunt la fel.
5. Împotriva cărui lucru ne avertizează Pavel în Romani 2,1-3.17-24? Ce învăţătură trebuie să primim cu toţii, iudei sau neamuri?
„Nu vă consideraţi mai buni ca alţii şi nu vă faceţi judecătorii lor. Datorită faptului că nu puteţi să deosebiţi motivele, nu sunteţi în stare să judecaţi pe altul. Criticându-l, aduceţi o sentinţă asupra voastră, deoarece arătaţi că sunteţi părtaşi cu Satana, pârâşul fraţilor”. – Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii, p. 314
Este aşa de uşor să vezi păcatele altora şi să le scoţi în evidenţă! Totuşi, cât de adesea suntem vinovaţi de acelaşi fel de lucruri sau chiar mai rele! Problema este că tindem să fim orbi faţă de noi înşine şi căutăm să ne simţim mai bine, văzând cât de răi sunt alţii în contrast cu noi. Pavel îi avertizează pe conaţionalii lui să nu se grăbească să-i judece pe cei dintre neamuri, deoarece şi ei, „poporul ales”, erau păcătoşi, iar în unele situaţii, chiar mai vinovaţi decât păgânii pe care se grăbeau să-i condamne, pentru că lor, ca iudei, li se dăduse mai multă lumină decât celor dintre neamuri.
Ideea lui Pavel în toate aceste declaraţii este că niciunul dintre noi nu este neprihănit, niciunul nu corespunde standardului divin, niciunul nu este bun sau sfânt în sine însuşi. Iudei sau neamuri, bărbaţi sau femei, bogaţi sau săraci, oameni care se tem de Dumnezeu sau care Îl resping, toţi suntem condamnaţi şi, dacă nu ar fi harul lui Dumnezeu aşa cum este descoperit în Evanghelie, nu ar fi nicio speranţă pentru niciunul dintre noi.
Cât de ipocrit eşti? Cât de adesea, poate numai în mintea ta, îi condamni pe alţii pentru lucruri de care tu însuţi te faci vinovat? Cum poţi să te schimbi, ascultând ce a spus Pavel aici?
Un băiat de cinci ani a îmbrâncit-o pe sora lui mai mică, iar părinţii l-au pus să-şi ceară iertare. El nu a vrut şi, cu o jumătate de gură, fără nicio sinceritate şi cu privirile în pământ, abia a şoptit: „Iartă-mă!” Greu de spus că a fost o pocăinţă adevărată, nu-i aşa?
6. Cu povestirea aceasta în minte, citeşte Romani 2,4. Ce mesaj găsim aici pentru noi?
Ar trebui să observăm că bunătatea lui Dumnezeu şi nu forţa, îi conduce pe păcătoşi la pocăinţă. Dumnezeu nu foloseşte constrângerea. El este infinit de răbdător şi caută să-i atragă pe toţi oamenii prin dragostea Sa. O pocăinţă forţată ar nimici scopul pocăinţei? Dacă Dumnezeu ar fi adus pocăinţa prin constrângere, oare nu ar fi fost mântuiţi toţi? De ce i-ar constrânge El pe unii să se pocăiască, iar pe alţii nu? 7. Ce se întâmplă cu aceia care se împotrivesc iubirii lui Dumnezeu, refuză să se pocăiască şi rămân neascultători? Romani 2,5-10
În versetele acestea şi adesea în Romani, Pavel accentuează rolul faptelor bune. Îndreptăţirea prin credinţă şi fără faptele Legii nu trebuie să fie prezentată niciodată în aşa fel, încât să însemne că faptele bune nu au niciun loc în viaţa creştinului. De exemplu, în versetul 7, mântuirea este descrisă ca venind la aceia care o caută „prin stăruinţa în bine”.
Deşi nu poate să aducă mântuirea, efortul omenesc este o parte a întregii experienţe a mântuirii. Este greu să înţelegem cum poate cineva să citească Biblia şi să ajungă la ideea că faptele nu contează deloc. Pocăinţa adevărată, care vine de bunăvoie şi din inimă, va fi urmată întotdeauna de o hotărâre de a birui şi de a renunţa la toate acele lucruri de care trebuie să ne pocăim.
Cât de des ai o atitudine de pocăinţă? Este ea sinceră sau ai doar tendinţa de a-ţi acoperi greşelile, rămânerile în urmă şi păcatele? Dacă este aşa, cum poţi să te schimbi? Ce trebuie să schimbi?
Pentru studiu suplimentar: Parabolele Domnului Hristos, cap. „Via Domnului”; Divina vindecare, cap. „În contact cu alţii”; Calea către Hristos, cap. „Iubirea lui Dumnezeu faţă de om”, „Păcătosul are nevoie de Hristos”; Mărturii, vol. 5, ediţia 1998, p. 153-155.
„Mulţi sunt înşelaţi cu privire la starea inimii lor. Ei nu-şi dau seama că inima lor firească este nespus de înşelătoare şi deznădăjduit de rea. Ei se îmbracă în propria neprihănire şi sunt mulţzmiţi cu atingerea propriului standard omenesc al caracterului, dar cât de fatal dau greş, pentru că nu ating standardul divin, iar prin puterea proprie nu sunt în stare să corespundă cerinţelor lui Dumnezeu”. – Ellen G. White, Selected Messages, cartea 1, p. 320
„Mi-a fost prezentat un tablou despre starea lumii. Imoralitatea abundă peste tot. Păcatul special al acestui veac este destrăbălarea. Niciodată viciul nu şi-a ridicat capul lui slut cu atâta îndrăzneală ca acum. Oamenii par să fie ameţiţi, iar iubitorii de virtute şi de adevărată bunătate sunt aproape descurajaţi de îndrăzneala, puterea şi răspândirea lui. Nelegiuirea care abundă nu este limitată numai la necredincioşie şi batjocuri. Ar fi bine să fie aşa, dar nu este. Mulţi bărbaţi şi femei care mărturisesc religia lui Hristos sunt vinovaţi. Chiar şi unii dintre cei care mărturisesc că aşteaptă arătarea Lui nu sunt pregătiţi pentru acel eveniment mai mult decât Satana însuşi. Ei nu se curăţesc de tot ce îi întinează. Şi-au slujit poftelor lor timp atât de îndelungat, încât este natural ca gândurile lor să fie necurate şi închipuirile lor stricate”. – Ellen G. White, Mărturii, vol. 2, p. 346
Întrebări pentru discuţie
1. Citeşte paragraful al doilea din Ellen G. White, de la studiul de vineri. De ce este important să nu cazi în disperare, ci mai întâi să continui să ceri împlinirea făgăduinţelor lui Dumnezeu de a te ierta, iar apoi a făgăduinţelor curăţirii? Cine este acela care doreşte să spui o dată pentru totdeauna: „Nu este de niciun folos. Sunt prea decăzut. Nu pot să fiu mântuit, aşa că ar fi mai bine să renunţ”? Îl asculţi pe el sau pe Isus?
2. De ce este aşa de important pentru noi, creştinii, să înţelegem păcătoşenia şi decăderea fundamentală a naturii omeneşti? Ce poate să se întâmple, dacă pierdem din vedere această realitate tristă, dar adevărată? La ce greşeli ne poate conduce o înţelegere falsă a stării noastre adevărate?