Îndreptăţit prin credinţă

În studiul acesta, ajungem la tema fundamentală a Epistolei către romani: îndreptăţirea prin credinţă. Expresia este o ilustraţie preluată din justiţie. Călcătorul legii vine înaintea unui judecător şi este condamnat la moarte pentru nelegiuirile lui. Totuşi, apare un înlocuitor şi ia asupra lui vina nelegiuirilor călcătorului legii, eliberându-l pe răufăcător. Acceptându-l pe înlocuitor, acuzatul stă înaintea judecătorului nu numai eliberat de toată vina lui, ci şi considerat ca şi când nu ar fi săvârşit niciodată infracţiunile pentru care a fost adus iniţial la judecată. Faptul acesta are loc, deoarece înlocuitorul – cel care are un raport al vieţii desăvârşit – îi
oferă răufăcătorului iertat meritul lui de a fi respectat legea cu desăvârşire. Ca urmare, cel vinovat stă înaintea judecătorului ca şi când nu ar fi făcut niciodată nimic rău.

Nimeni nu spune că omul acela a fost nevinovat. Dimpotrivă, vinovăţia lui este cunoscută. Vestea bună este că, în ciuda vinovăţiei, el este iertat. În Planul de Mântuire, fiecare dintre noi este un răufăcător. Dar Isus Omul, Înlocuitorul, are un raport al vieţii desăvârşit şi stă la judecată în locul nostru, neprihănirea Lui fiind acceptată în locul nelegiuirii noastre.

De aceea, noi suntem îndreptăţiţi înaintea lui Dumnezeu, nu datorită faptelor noastre, ci datorită meritelor lui Isus, a cărui neprihănire ajunge să fie a noastră, dacă o acceptăm „prin credinţă”. De aici vine termenul „îndreptăţire prin credinţă”. Indiferent care a fost trecutul nostru, când Îl primim pe Mântuitorul, stăm înaintea lui Dumnezeu în neprihănirea Sa, singura neprihănire care poate să ne mântuiască.

Vorbiţi despre această veste bună! De fapt, nu poate fi veste mai bună de atât.

1. Ce spune Pavel despre Lege, despre ce face ea şi ce nu face sau nu poate să facă? De ce este aşa de important ca toţi creştinii să înţeleagă lucrul acesta? Romani 3,19.20

Pavel foloseşte termenul Lege în sensul lui larg, aşa cum îl înţelegeau iudeii din zilele lui. Prin Torah (cuvântul evreiesc pentru „lege”), chiar şi un evreu din zilele noastre înţelege învăţătura dată de Dumnezeu în primele cinci cărţi ale lui Moise, dar şi în întregul Vechi Testament, în general. Legea morală, amplificarea acesteia în regulile şi legile judecătoreşti, precum şi în regulile ceremoniale, a fost o parte a acestei învăţături. Din acest motiv, putem să considerăm „Legea” de aici ca fiind întregul sistem al
iudaismului.

„A fi sub Lege” înseamnă a fi sub jurisdicţia ei. Totuşi, Legea dă pe faţă greşelile şi vinovăţia omului înaintea lui Dumnezeu. Legea nu poate să îndepărteze vinovăţia, dar poate să-l determine pe păcătos să caute un remediu pentru ea.

Dacă aplicăm Epistola către romani la zilele noastre, când legea iudaică nu mai este un factor semnificativ, ne gândim la „Lege” îndeosebi în termenii „Legii morale”. Legea aceasta nu poate să ne mântuiască mai mult decât putea sistemul iudaismului să-i mântuiască pe iudei. Funcţia Legii morale nu este aceea de a-l mântui pe păcătos. Funcţia ei este să descopere caracterul lui Dumnezeu şi să le arate oamenilor unde au dat greş în a reflecta caracterul Său. În sine, păzirea Legii – fie că e vorba de cea morală, de cea ceremonială sau de ambele – nu-l va face pe om să fie drept în ochii lui Dumnezeu. De fapt, Legea nu a avut niciodată scopul acesta. Dimpotrivă, Legea trebuia să scoată în evidenţă greşelile noastre şi să ne conducă la Hristos. Legea nu poate să mântuiască, aşa cum simptomele unei boli nu pot să trateze boala. Simptomele nu tratează, ci scot în evidenţă nevoia de tratament. Aşa funcţionează Legea.

Cât de pline de succes au fost eforturile tale de a păzi Legea? Ce ar trebui să îţi spună răspunsul tău despre inutilitatea faptului de a încerca să fii mântuit prin păzirea Legii?

2. Cum trebuie să înţelegem Romani 3,21?

Această neprihănire nouă este în contrast cu neprihănirea Legii, neprihănirea cu care erau familiarizaţi iudeii. Neprihănirea cea nouă este numită „neprihănirea lui Dumnezeu”, adică o neprihănire care vine de la Dumnezeu, o neprihănire pe care o oferă Dumnezeu şi singura pe care El o acceptă ca fiind adevărată.

Aceasta este, desigur, neprihănirea pe care a arătat-o Domnul Isus în viaţa Sa aici, pe pământ, când a fost în trup omenesc – o neprihănire pe care le-o oferă tuturor celor care o vor primi prin credinţă, care o vor cere pentru ei înşişi, nu pentru că o merită, ci pentru că au nevoie de ea. „Neprihănirea este ascultarea de Lege. Legea cere neprihănirea, iar cel păcătos îi datorează Legii lucrul acesta, dar este incapabil să îl îndeplinească. Singura cale prin care poate să ajungă la neprihănire este credinţa. Prin credinţă, el poate să-I aducă lui Dumnezeu meritele lui Hristos, iar Domnul pune ascultarea Fiului Său în contul celui păcătos. Neprihănirea
lui Hristos este primită în locul greşelii omului, iar Dumnezeu primeşte sufletul încrezător şi pocăit, îl iartă, îl îndreptăţeşte şi îl tratează ca şi când ar fi neprihănit şi îl iubeşte aşa cum Îl iubeşte pe Fiul Său”. – Ellen G. White, Selected Messages, cartea 1, p. 367

3. Cum poţi învăţa să accepţi acest adevăr minunat pentru tine însuţi? Cum îl înţelegi? (Vezi, de asemenea, Romani 3,22.)

Când lucrează în viaţa creştinului, credinţa în Isus Hristos este mult mai mult decât un consimţământ intelectual, este mai mult decât doar o recunoaştere a unor anumite fapte despre viaţa şi moartea lui Hristos. Credinţa adevărată în Isus Hristos înseamnă a-L primi pe El ca Mântuitor, ca Înlocuitor, Garant şi Domn. Înseamnă a alege felul Său de vieţuire. Înseamnă a ne încrede în El şi a căuta, prin credinţă, să trăim în conformitate cu poruncile Sale.

4. Ce spune Pavel în Romani 3,24? Ce înseamnă că „răscumpărarea este în Hristos Isus”?

Ce înseamnă ideea aceasta a „neprihănirii”, aşa cum este ea prezentată în text? Cuvântul grecesc dikaioo, tradus şi prin a îndreptăţi, poate să însemne „făcut drept”, „declarat drept” sau „considerat drept, neprihănit”. Cuvântul vine din aceeaşi rădăcină ca dikaiosune, „neprihănire”, şi cuvântul dikaioma, „cerinţă dreaptă”. Prin urmare, între „îndreptăţire” şi „neprihănire” este o legătură strânsă, o legătură care nu apare întotdeauna în diferite traduceri. Noi suntem îndreptăţiţi, când Dumnezeu ne declară sau ne socoteşte „neprihăniţi”.

Înainte de îndreptăţirea aceasta, omul este nelegiuit şi, ca urmare, nu poate fi acceptat de Dumnezeu. După îndreptăţire, el este privit ca fiind neprihănit şi poate fi acceptat de Dumnezeu. Lucrul acesta se întâmplă numai prin harul lui Dumnezeu. Har înseamnă
„favoare”. Când un păcătos vine la Dumnezeu pentru mântuire, faptul că este considerat sau „socotit” neprihănit este un act al harului. Este o favoare nemeritată, iar credinciosul este îndreptăţit fără vreun merit propriu, fără vreo pretenţie pe care să o aducă înaintea lui Dumnezeu în fa voarea lui, cu excepţia stării lui de totală neajutorare. Păcătosul este îndreptăţit prin răscumpărarea care este în Hristos Isus, răscumpărarea pe care Isus o oferă ca Înlocuitor şi Garant al celui păcătos.

Îndreptăţirea este prezentată în Romani ca fiind un act punctual, adică are loc într-un moment anume în timp. În clipa aceasta, cel păcătos este afară, nelegiuit şi neacceptat, în clipa următoare, după îndreptăţire, el este înăuntru, acceptat şi socotit neprihănit. Cel care este în Hristos priveşte la îndreptăţire ca la un fapt trecut, care a avut loc când s-a predat pe deplin lui Hristos. În Romani 5,1, „fiindcă suntem socotiţi neprihăniţi” înseamnă, literal, „după ce am fost îndreptăţiţi”.

Desigur, dacă păcătosul îndreptăţit cade şi după aceea se întoarce la Hristos, îndreptăţirea poate să aibă loc din nou. De asemenea, dacă reconvertirea este considerată o experienţă zilnică, atunci este un sens în care îndreptăţirea poate să fie considerată o experienţă repetitivă.

Dacă vestea mântuirii este aşa de bună, ce îi reţine pe oameni să o primească? Ce lucruri din viaţa ta te reţin de la tot ce îţi făgăduieşte şi îţi oferă Domnul?

În Romani 3,25, Pavel foloseşte o expresie tradusă în română prin „jertfa de ispăşire”. Cuvântul grecesc, hilasterion, apare în Noul Testament numai aici şi în Evrei 9,5, unde este tradus prin capacul ispăşirii. Aşa cum este folosit în Romani 3,25, descriind oferta ispăşirii şi a răscumpărării prin Hristos, ispăşirea pare să reprezinte împlinirea a tot ce a fost reprezentat prin capacul ispăşirii în sanctuarul Vechiului Testament. Prin urmare, faptul acesta înseamnă că, prin moartea Sa, Isus a fost înfăţişat ca fiind mijlocul pentru mântuire şi este reprezentat ca fiind Acela care oferă ispăşirea. Pe scurt, înseamnă că Dumnezeu a făcut tot ce a fost necesar pentru a ne mântui. Textul vorbeşte, de asemenea, despre „trecerea cu vederea a păcatelor”.

Păcatele noastre sunt cele care ne fac să nu putem fi acceptaţi de Dumnezeu. Noi nu putem face nimic prin noi înşine pentru a ne anula păcatele. Totuşi, în Planul de Mântuire, Dumnezeu a oferit o cale pentru ca păcatele acestea să fie şterse prin credinţa în sângele lui Hristos. Expresia a trece cu vederea vine din cuvântul grecesc paresis, care înseamnă „a trece peste”. „Trecerea cu vederea” nu este în niciun sens ignorarea păcatelor. Dumnezeu poate să treacă cu vederea păcatele din trecut, deoarece, prin moartea Sa, Hristos a suferit pedeapsa pentru toate păcatele oamenilor. Prin urmare, oricui crede în sângele Său i se pot „trece cu vederea” păcatele, deoarece Hristos a murit deja pentru ele (1 Cor. 15,3).

5. Citeşte Romani 3,26.27. Care este ideea exprimată de Pavel aici?

Vestea bună pe care Pavel era nerăbdător să o împărtăşească este că „neprihănirea lui Dumnezeu” este disponibilă pentru om şi că ea „vine” la noi, nu prin fapte, nu prin meritele noastre, ci prin credinţa în Domnul Isus şi în ceea ce a făcut El pentru noi. Datorită crucii de pe Golgota, Dumnezeu poate să-i declare neprihăniţi pe păcătoşi şi totuşi să rămână drept şi corect în faţa universului. Satana nu mai poate să-şi îndrepte degetul acuzator împotriva lui Dumnezeu, pentru că Cerul a adus jertfa supremă. Satana Îl acuzase pe Dumnezeu că îi cerea neamului omenesc mai mult decât era dispus să-i ofere. Crucea respinge acuzaţia aceasta.

Satana s-a aşteptat ca, după ce lumea a păcătuit, Dumnezeu să o nimicească. Dar El L-a trimis pe Fiul Său să o mântuiască. Ce ne spune faptul acesta despre caracterul lui Dumnezeu? Ce impact ar trebui să aibă cunoaşterea caracterului Său asupra vieţii noastre?

6. Ce afirmă Pavel în Romani 3,28? Înseamnă că nu ni se mai cere să respectăm Legea, pentru că nu ne mântuieşte?

În contextul său istoric, în Romani 3,28, Pavel vorbea despre lege în sensul ei general, ca sistem al iudaismului. Indiferent cât de conştiincios a încercat un iudeu să trăiască sub sistemul acesta, dacă nu-L primea pe Isus ca Mesia, nu putea să fie îndreptăţit. Versetul acesta este concluzia lui Pavel după declaraţia lui că legea credinţei exclude lauda de sine.

Dacă ar fi îndreptăţit prin propriile fapte, un om ar putea să se laude. Dar, dacă este îndreptăţit pentru că a crezut în Domnul Isus, atunci meritul Îi aparţine clar lui Dumnezeu, care l-a îndreptăţit pe păcătos.

Ellen G. White dă un răspuns interesant la întrebarea: „Ce este îndreptăţirea prin credinţă”? Ea a scris: „Este lucrarea lui Dumnezeu de a coborî în ţărână slava omenească şi de a face pentru om lucrarea pe care el nu are puterea să o facă singur. – Mărturii pentru pastori şi slujitorii Evangheliei (Seria A, nr. 9, 1897), pag. 61, 62

Faptele Legii nu pot face ispăşire pentru păcatele trecute. Îndreptăţirea nu poate fi câştigată. Ea poate fi primită numai prin credinţa în jertfa ispăşitoare a lui Hristos. Prin urmare, în acest sens, faptele Legii nu au nicio legătură cu îndreptăţirea. A fi îndreptăţiţi fără fapte înseamnă a fi îndreptăţiţi fără a avea în noi înşine nimic care să merite îndreptăţirea.

Totuşi, mulţi creştini au înţeles şi aplicat greşit textul acesta. Spunând că tot ce trebuie să facem este să credem, ei desconsideră faptele sau ascultarea, chiar şi ascultarea de Legea morală. Astfel, ei îl înţeleg întru totul greşit pe Pavel. În Romani şi pretutindeni în celelalte locuri, Pavel atribuie o mare importanţă respectării Legii morale. Isus a făcut la fel şi, de asemenea, Iacov şi Ioan (Matei 19,17; Romani 2,13; Iacov 2,10.11; Apocalipsa 14,12). Ideea lui Pavel este că, deşi ascultarea de Lege nu este mijlocul îndreptăţirii, cel care este îndreptăţit prin credinţă va respecta Legea lui Dumnezeu şi, de fapt, doar aşa poate să respecte Legea. Un om care nu a fost născut din nou, care nu a fost îndreptăţit, nu poate să împlinească niciodată cerinţele Legii.

De ce este aşa de uşor să fii prins în capcana de a gândi că, din cauză că Legea nu ne mântuieşte, nu trebuie să ne îngrijorăm cu privire la păzirea ei? Ai justificat vreodată păcatul, folosindu-te de îndreptăţirea prin credinţă? De ce este aceasta o poziţie foarte periculoasă? În acelaşi timp, unde am fi fără făgăduinţa mântuirii, chiar dacă suntem ispitiţi să abuzăm de ea?

Pentru studiu suplimentar: Parabolele Domnului Hristos, cap. „Lucruri vechi şi noi”.
„Harul este o favoare nemeritată. Îngerii, care nu cunosc păcatul, nu înţeleg ce înseamnă harul pentru ei, dar păcătoşenia noastră ne face să avem nevoie de harul unui Dumnezeu milos”. – Ellen G. White, Selected Messages, cartea 1, p. 331, 332

„Credinţa este condiţia cu care Dumnezeu a considerat că este potrivit să le făgăduiască iertare celor păcătoşi, nu pentru că în credinţă s-ar afla vreo virtute prin care mântuirea să fie meritată, ci deoarece credinţa poate să se bazeze pe meritele lui Hristos, care sunt remediul oferit pentru păcat. Credinţa poate să prezinte ascultarea deplină de Hristos în locul nelegiuirii şi al defectelor păcătoşilor. Când cel păcătos crede că Hristos este Mântuitorul lui personal, atunci, în conformitate cu făgăduinţele Sale care nu
dau greş, Dumnezeu îi iartă păcatul şi îl îndreptăţeşte fără plată. Sufletul pocăit îşi dă seama că îndreptăţirea lui vine pentru că Domnul Hristos, ca Înlocuitor şi Garant al lui, a murit pentru el şi este jertfa lui de ispăşire şi neprihănirea lui”. – Idem, p. 366, 367

„Deşi Legea nu poate să îndepărteze pedeapsa pentru păcat, ci îi cere păcătosului să îşi plătească toată datoria, totuşi Domnul Hristos le-a făgăduit iertare din abundenţă tuturor celor ce se pocăiesc şi cred în harul Său. Dragostea lui Dumnezeu îi este oferită din belşug sufletului care crede şi se pocăieşte. Stigmatul păcatului poate fi şters din suflet numai prin sângele Jertfei ispăşitoare. Nicio altă jertfă nu ar fi fost suficientă, cu excepţia jertfei Aceluia care era egal cu Tatăl. Lucrarea lui Hristos – viaţa Sa, umilinţa,
moartea şi mijlocirea pentru omul pierdut – măreşte Legea şi o face vrednică de cinste”. – Idem, p. 371

Întrebări pentru discuţie

1. Citeşte textele din săptămâna aceasta şi scrie în propriile cuvinte un paragraf care rezumă ce spun ele. Împărtăşeşte ideile la grupă.

2. Gândeşte-te cât a costat mântuirea noastră: moartea Fiului lui Dumnezeu. Ce ar trebui să ne spună lucrul acesta despre cât de rău este păcatul? În cele din urmă, dacă am înceta cu totul să mai păcătuim, de ce tot nu ar fi suficient pentru a fi neprihăniţi înaintea lui Dumnezeu? Cum pot aceste fapte să ne motiveze pentru a ne împotrivi ispitei de a păcătui?

3. Cum ar putea cineva să fie ispitit să abuzeze de vestea cea bună a mântuirii doar prin credinţă? (Vezi 2 Petru 3,16; 1 Ioan 3,7.)