Primii conducători ai bisericii

Mulţi dintre cei care s-au convertit la Cincizecime erau evrei din lumea greco-romană, care locuiau atunci în Ierusalim (Faptele 2:5,9-11). Ei erau evrei, dar se deosebeau de evreii autohtoni – „evreii” amintiţi în Faptele 6:1 – din multe puncte de vedere, diferenţa cea mai vizibilă fiind necunoaşterea aramaicii, limba vorbită la data aceea în Iudeea.

Alte diferenţe erau de natură culturală şi religioasă. Ei se născuseră în alte ţări şi nu erau bine fixaţi în religia ebraică, cel puţin nu la fel de bine ca evreii autohtoni. Şi probabil că nu erau la fel de ataşaţi de ritualurile de la templu şi de acele aspecte ale legii mozaice aplicabile exclusiv pe teritoriul Israelului.

De asemenea, trăind în cea mai mare parte a vieţii în mediul greco-roman şi în relaţii apropiate cu străinii, erau mai dispuşi să accepte caracterul nonexclusivist al credinţei creştine. De altfel, Dumnezeu a lucrat prin mulţi dintre ei pentru împlinirea poruncii de a da mărturie în toată lumea.

1. Ce nemulţumire aveau evreii care vorbeau greceşte? Faptele 6:1

„Pricina cârtirii era o pretinsă neglijare a văduvelor evreilor care vorbeau greceşte la împărţirea ajutoarelor de toate zilele. Orice inegalitate ar fi fost contrară spiritului Evangheliei, totuşi Satana a izbutit să dea loc la bănuială. Măsuri categorice şi imediate trebuiau luate acum pentru a înlătura orice pricină de nemulţumire, ca nu cumva vrăjmaşul să triumfe în efortul lui de a pricinui o discordie printre credincioşi.” – Ellen G. White, Faptele apostolilor, ed. 2014, pp.66-67

Soluţia propusă de apostoli a fost ca evreii să aleagă dintre ei şapte bărbaţi care să slujească [diakoneō] la mese (Faptele 6:2), iar ei să se ocupe cu rugăciunea şi cu „propovăduirea [diakonia] Cuvântului” (vers. 4). Termenii diakoneō şi diakonia fac parte din acelaşi familie, iar singura diferenţă este dată de cuvintele care le urmează: „la mese” (vers. 2) şi „Cuvântului” (vers. 4). Acestea, împreună cu termenul tradus prin expresia „de toate zilele” (vers. 1), ne ajută să deducem cele două elemente principale ale activităţii zilnice a bisericii: învăţătura („Cuvântul”) şi părtăşia („mese”), cel de-al doilea constând din masa comună, Cina Domnului şi rugăciuni (Faptele 2:42,46; 5:42).

Fiind administratorii autorizaţi ai învăţăturilor lui Isus, apostolii aveau să se ocupe în principal cu „propovăduirea Cuvântului” şi cu rugăciunea, iar cei şapte diaconi, cu activităţile de părtăşie din cele câteva biserici din casele creştinilor. Îndatoririle lor nu se limitau totuşi la atribuţiile obişnuite ale diaconilor de astăzi. Ei au fost practic ajutoarele apostolilor în biserica creştină. Mai târziu, au fost rânduiţi prezbiteri care să conducă bisericile locale.

2. Cum au fost aleşi cei şapte diaconi şi cum au fost trimişi în lucrare? Faptele 6:2-6

Candidaţii trebuiau aleşi după criterii morale, spirituale şi practice: trebuiau să aibă o reputaţie bună şi să fie plini de Duhul Sfânt şi de înţelepciune. Cu aprobarea comunităţii, cei şapte au fost aleşi şi apoi trimişi prin rugăciune şi punerea mâinilor. Ritualul acesta pare a simboliza recunoaşterea publică şi conferirea de autoritate în slujba de diaconi.

Ce uşor apar disensiunile între credincioşi! Ce putem face pentru a menţine pacea între noi şi pentru a ne concentra mai degrabă asupra misiunii?

După ce au fost aleşi, cei şapte diaconi s-au implicat în slujirea bisericii, dar şi în misiune efectivă. Evanghelia a continuat astfel să se răspândească şi numărul credincioşilor să crească (Faptele 6:7). Creşterea aceasta a generat însă opoziţie. Relatarea se concentrează apoi asupra lui Ştefan, un om de o spiritualitate rar întâlnită.

3. Ce aflăm din următorul pasaj despre Ştefan, despre credinţa şi caracterul său? Ce idei propovăduite de el i-au înfuriat atât de tare pe adversarii lui? Faptele 6:8-16

Pentru că vorbea limba greacă, le-a vestit Evanghelia evreilor din Ierusalim care vorbeau greceşte. Se pare că în cetate existau mai multe asemenea sinagogi; Faptele 6:9 se referă probabil la două dintre ele, una de imigranţi din sud (evrei din Cirene şi din Alexandria) şi una de imigranţi din nord (din Cilicia şi din Asia).

În centrul polemicilor Se afla fără îndoială Isus, însă din acuzaţiile care i-au fost aduse lui Ştefan reiese că el avea o înţelegere a Evangheliei şi a implicaţiilor ei mai amplă decât credincioşii din Iudeea. El a fost învinuit de blasfemie împotriva lui Moise şi a lui Dumnezeu, mai exact împotriva Legii şi a templului. Probabil că acuzaţiile acestea nu erau complet false, ca în cazul acuzării lui Isus (Marcu 14:58; Ioan 2:19), deşi fără îndoială că a fost greşit înţeles sau cuvintele i-au fost denaturate. Faptul că el a condamnat explicit în faţa Sinedriului venerarea idolatră a templului (Faptele 7:48) arată că el înţelegea implicaţiile mai profunde ale morţii lui Isus şi direcţia către care ducea aceasta, cel puţin în ce priveşte templul şi serviciile lui ceremoniale.

Cu alte cuvinte, dacă mulţi credincioşi evrei originari din Iudeea erau probabil încă prea ataşaţi de templu şi de ritualurile lui (Faptele 3:1; 15:1,5; 21:17-24) şi le era greu să renunţe la ele (Galateni 5:24; Evrei 5:11-14), Ştefan şi alţi credincioşi din lumea greco-romană au prins repede ideea că moartea lui Isus a marcat sfârşitul întregului sistem de la templu.

De ce este important sa nu rămânem cantonaţi în anumite concepţii dragi nouă?

4. Ce le-a spus Ştefan acuzatorilor lui? Faptele 7:1-53

Acuzaţiile care i-au fost aduse lui Ştefan au dus la arestarea şi la judecarea lui de către Sinedriu. Conform tradiţiei iudaice, Legea şi templul sunt doi dintre cei trei stâlpi pe care se sprijină lumea, cel de-al treilea fiind faptele bune. Simpla insinuare a ideii că ceremoniile mozaice n-ar mai fi fost valabile era considerată un atac asupra celor mai sacre lucruri din iudaism; de aici şi acuzaţia de blasfemie (Faptele 6:11).

Răspunsul dat de Ştefan este cel mai lung discurs din cartea Faptele apostolilor, semn al importanţei lui majore. Deşi la prima vedere nu pare decât o expunere greoaie a istoriei lui Israel, ar trebui să-l privim prin prisma legământului din Vechiul Testament şi a modului în care profeţii au recurs la structura acestuia când s-au ridicat ca reformatori religioşi şi au chemat poporul înapoi la respectarea cerinţelor lui.

Acesta constituie probabil fundalul discursului lui Ştefan. Când i s-a cerut să-şi explice acţiunile, el nu s-a străduit să respingă acuzaţiile sau să-şi apere credinţa, ci a ridicat glasul cum şi-l ridicau profeţii de odinioară când prezentau cazul (pricina) lui Dumnezeu împotriva Israelului. Lunga recapitulare a relaţiei pe care a avut-o Dumnezeu cu Israel în trecut a avut menirea de a evidenţia nerecunoştinţa şi neascultarea poporului.

Spre finalul cuvântării (vers. 51-53), Ştefan nu mai este acuzatul, ci profetul-avocat al lui Dumnezeu care susţine cazul Său împotriva acestor conducători. Dacă părinţii lor se făcuseră vinovaţi de uciderea profeţilor, ei se făceau vinovaţi cu atât mai mult. Trecerea de la „părinţii noştri” (vers. 11,19,38,44,45) la „părinţii voştri” este semnificativă: Ştefan s-a desolidarizat de propriul popor şi a luat poziţie clară de partea lui Isus. Preţul avea să fie uriaş, însă cuvintele lui nu au indicat vreo urmă de teamă sau de regret.

Când ai fost pus cel mai recent în situaţia de a lua o poziţie fermă şi fără compromisuri de partea lui Isus? Ce ai făcut? Dacă ai ezitat, ce schimbări ar trebui să faci?

Profetul este un om care vorbeşte în Numele lui Dumnezeu. Ştefan a devenit profet când a prezentat acuzaţiile lui Dumnezeu împotriva lui Israel. Dar lucrarea sa ca profet avea să fie foarte scurtă. „Când Ştefan a ajuns la acest punct, între oameni s-a produs un tumult. Când el a făcut legătura între Hristos şi profeţii şi când a vorbit despre templu, preotul, pretinzând a fi copleşit de oroare, şi-a sfâşiat veşmintele. Pentru Ştefan, lucrul acesta era un semnal că, în curând, glasul lui va fi adus la tăcere pentru totdeauna. El a văzut împotrivirea cu care erau întâmpinate cuvintele lui şi şi-a dat seama că îşi rostea ultima mărturie. Deşi era în mijlocul predicării, a încheiat brusc.” – Ellen G. White, Faptele apostolilor, ed. 2014, p. 75

5. Ce semnifică viziunea pe care a avut-o Ştefan? Faptele 7:55,56

Când Ştefan stătea înaintea conducătorilor iudei şi prezenta acuzaţiile lui Dumnezeu împotriva lor, Isus era în sanctuarul ceresc, lângă Tatăl, semn că judecata de pe pământ era o expresie a adevăratei judecăţi din cer. Dumnezeu însuşi avea să-i judece pe învăţătorii mincinoşi şi pe conducătorii lui Israel. Aşa se explică aici absenţa apelului la pocăinţă, elementul comun al cuvântărilor anterioare din Faptele apostolilor (2:38; 3:19; 5:31). Pentru că nu îşi îndeplinise lucrarea de a-L face cunoscut pe Dumnezeu şi altor popoare şi îl respinsese pe Isus, Israel încetase să fie poporul ales. Transmiterea veştii bune despre mântuirea omenirii nu avea să mai depindă de Israel ca popor, cum i se promisese lui Avraam (Geneza 12:3; 18:18; 22:18), ci de urmaşii lui Isus, indiferent de naţionalitate, care aveau să plece din Ierusalim şi să dea mărturie în lume (Faptele 1:8).

6. Cum a murit Ştefan? Faptele 7:7-60; 8:1,2

Lapidarea era pedeapsa pentru blasfemie (Leviticul 24:14). Nu reiese clar dacă Ştefan a primit pedeapsa capitală sau a fost linşat de mulţimea fanaticilor. Oricum, el este primul creştin consemnat în Biblie ca fiind ucis din cauza credinţei. Martorii şi-au pus hainele la picioarele lui Saul, deci el era cel puţin de acord cu ei. Totuşi Ştefan s-a rugat pentru toţi călăii lui, inclusiv pentru Saul. Doar un om cu un caracter superior şi cu o credinţă neşovăielnică poate să facă aşa ceva. Rugăciunea pentru duşmani este o dovadă clară a credinţei şi a locuirii lui Isus în inimă.

Triumful asupra lui Ştefan a declanşat o persecuţie de proporţii împotriva credincioşilor din Ierusalim, fără îndoială, la instigarea aceluiaşi grup de duşmani. Liderul grupului era Saul, care i-a produs bisericii nu puţine pagube (Faptele 8:3; 26:10). Persecuţia a avut totuşi o consecinţă surprinzătoare: credincioşii s-au răspândit pe teritoriul Iudeei şi Samariei şi au vestit Evanghelia. Aşa au împlinit porunca de a da mărturie în aceste zone (Faptele 1:8).

7. Citeşte Faptele 8:4-25. Ce învăţături sunt date în acest pasaj?

Samaritenii erau doar pe jumătate israeliţi, chiar şi din punct de vedere religios. Ei erau monoteişti, acceptau primele cinci cărţi ale lui Moise (Pentateuhul), practicau circumcizia şi îl aşteptau pe Mesia. În opinia evreilor însă, religia samaritenilor era coruptă şi de aceea ei nu se bucurau de binecuvântările legământului cu Israel.

Convertirea samaritenilor a luat prin surprindere biserica din Ierusalim şi i-a determinat pe apostoli să-i trimită la ei pe Petru şi pe Ioan ca să evalueze situaţia. Dumnezeu Şi-a revărsat Duhul peste ei abia la sosirea acestora (vers. 14-17) probabil pentru a-i convinge că samaritenii trebuiau acceptaţi în biserică (vezi Faptele 11:1-18).

Însă Evanghelia nu s-a oprit aici. În Faptele 8:26-29, este relatat episodul cu Filip şi etiopianul, un famen care, în urma studiului Bibliei, a cerut să fie botezat. „S-au pogorât amândoi în apă, şi Filip a botezat pe famen” (vers. 38).

Mai întâi samaritenii, apoi etiopianul, un străin care venise la Ierusalim ca să se închine şi care acum se întorcea acasă! Evanghelia traversa graniţele Israelului şi se răspândea în lume, aşa cum fusese prevestit. Curând după aceea credincioşii evrei aveau să călătorească în toată lumea cunoscută şi să propovăduiască marea veste a morţii lui Isus, care a plătit pedeapsa pentru păcatele tuturor şi care le oferă tuturor speranţa mântuirii.

Petru i-a spus lui Simon că era „plin de fiere amară şi în lanţurile fărădelegii” (Faptele 8:23). Care era soluţia pentru starea lui (şi pentru starea oricărui păcătos)?

„Prigoana care a venit asupra bisericii din Ierusalim a avut ca urmare un mare avânt al lucrării Evangheliei. Vestirea Cuvântului în locul acesta fusese însoţită de succes şi exista primejdia ca ucenicii să rămână aici prea mult timp, neglijând însărcinarea dată lor de Mântuitorul, de a merge în toată lumea. Uitând că puterea de a rezista răului este mai bine dobândită printr-o lucrare energică, ei au început să creadă că nu au o lucrare mai importantă de făcut decât aceea de a ocroti biserica din Ierusalim de atacurile vrăjmaşului. În loc să-i formeze pe cei nou-convertiţi pentru a duce Evanghelia la cei care nu o auziseră încă, ei erau în primejdia de a lua o atitudine care ar fi făcut ca toţi să fie mulţumiţi cu ceea ce fusese realizat până aici. Pentru a-i împrăştia pe reprezentanţii Săi în lung şi în lat, în locuri unde ei puteau lucra pentru alţii, Dumnezeu a îngăduit să vină prigoana asupra lor. Alungaţi din Ierusalim, ucenicii «mergeau din loc în loc şi propovăduiau Cuvântul.»” – Ellen G. White, Faptele apostolilor, ed. 2014, p. 78

BIBLIA ŞI CARTEA ISTORIA MÂNTUIRII – STUDIU LA RÂND

Biblia: Efeseni 1 – Filipeni 1
1. Ce spune Pavel că este biserica pentru Hristos?
2. Ce concluzie puteau trage efesenii, citind acele „puţine cuvinte” scrise de Pavel?
3. Ce spune Pavel că trebuie să facă cel care fura şi de ce să facă aceasta?
4. Ce anume ştia toată curtea împărătească?

Istoria mântuirii, capitolul 22 IM-22 – Moartea lui Moise.mp3
5. Cine l-a îngropat pe Moise, unde şi de ce astfel?

Aici puteţi asculta cartea Istoria Mântuirii (Audio) sau Istoria Mântuirii – Ellen G. White (Audio-InterCer)

Ştirea misionară video pentru Şcoala de Sabat poate fi descărcată şi vizionată accesând una dintre următoarele adrese de Internet: resurse.adventist.pro (secţiunea „Şcoala de Sabat” din meniul „Departamente”) sau YouTube (canalul „Şcoala de Sabat”).
Ştirile de Sabat video pot fi vizionate sau descărcate de pe adresa de Internet: Biserica Adventistă – Zona Muntenia (secţiunea „Ştirile de Sabat”). De pe YouTube se poate descărca cu YTD Video Downloader.

Alte resurse veţi mai găsi şi la pagina primei şi ultimei lecţii din trimestru!