Biserica

Originile bisericii creştine pot fi identificate încă din timpul lui Adam, al lui Avraam şi al fiilor lui Israel. Domnul l-a chemat pe Avraam şi, mai târziu, pe israeliţi, să intre în legământ cu El pentru ca omenirea să fie binecuvântată prin ei. Legământul acesta a fost dus mai departe prin intermediul bisericii.

Aici trebuie subliniat un adevăr, şi anume acela că biserica nu a fost adusă la existenţă de apostoli sau de vreun om, ci de Isus Hristos Însuşi: „ voi zidi biserica Mea” (Matei 16:18). El este cel care a înfiinţat-o. El este Fondatorul ei.

Deşi, potrivit Evangheliilor, Domnul Isus a rostit cuvântul „biserică” numai de trei ori (Matei 16:18; 18:17), nu putem trage concluzia că El nu a abordat acest subiect. Din contră, după cum vom observa, El a oferit câteva învăţături despre şi pentru biserică. Studiul din această săptămână va trata două aspecte: fundamentul bisericii şi unitatea bisericii.
_____________________
Un proiect pentru inima ta – Biruieşte răul prin bine

„Când vi se adresează cuvinte pripite şi jignitoare, nu răspundeţi. (…) Mânia întâmpinată prin tăcere se risipeşte îndată. Creştinii trebuie să-şi înfrâneze limba, hotărându-se în mod ferm să nu rostească cuvinte pripite şi aspre. ” – Ellen G. White, Minte, caracter, personalitate, vol. 2, p. 145

Meditează, roagă-te şi acţionează!
__________&__________

„Tu eşti Petru”, a zis Isus, „şi pe această piatră voi zidi biserica Mea” (Matei 16:18). Dar cine e această piatră (petra, în greacă)? Unii comentatori cred că este Petru, plecând de la ideea că Domnul Isus a făcut aici un joc de cuvinte, Petros („Petru”) – petra („piatră”), lucru şi mai clar dacă am citi textul din aramaică. De fapt, nu ştim precis ce cuvinte a folosit Isus. Avem la dispoziţie doar textul în limba greacă, scris de Matei, care face distincţia între „piatră (mică)” (petros) şi „stâncă” (petra).

Un argument în favoarea ideii că petra se referă la Hristos este faptul că afirmaţia apare în cadrul unei discuţii despre identitatea şi misiunea Domnului Hristos, nu a lui Petru (Matei 16:13-20). În plus, Isus Însuşi folosise anterior imaginea casei zidite pe stâncă, arătând că El şi cuvintele Sale sunt stânca (Matei 7:24,25).

1. Pe cine simboliza „stânca” în Vechiul Testament? Deuteronomul 32:4; Psalmii 28:1; 31:2,3; 42:9; 62:2; Isaia 17:10.

Când L-au auzit pe Domnul Isus spunând că Îşi va zidi biserica pe o temelie de piatră sau pe stâncă, Petru şi ceilalţi apostoli trebuie să se fi gândit imediat la ceva ce ştiau din Scripturile Vechiului Testament, şi anume că stânca era un simbol al lui Dumnezeu. Drept dovadă, după Cincizecime, Petru afirmă în predica sa că Domnul Hristos este „piatra lepădată de voi, zidarii, care a ajuns să fie pusă în capul unghiului” (Faptele 4:11). El reia această temă într-o epistolă şi declară că Isus Hristos este „piatra vie”, „o piatră din capul unghiului” (1 Petru 2:4-8). Este adevărat că el spune despre toţi creştinii că sunt „ca nişte pietre vii”, însă petra („piatra, stânca”) este numai Hristos. În Biblie, termenul petra este aplicat numai în dreptul Lui.

Şi apostolul Pavel a folosit cuvântul petra cu referire la Hristos (Romani 9:33; 1 Corinteni 10:4) şi a scris că „nimeni nu poate pune o altă temelie decât cea care a fost pusă şi care este Isus Hristos” (1 Corinteni 3:11). Deci apostolii şi primii creştini au înţeles că Isus Hristos Însuşi este piatra de temelie a bisericii, iar profeţii şi apostolii, inclusiv Petru, erau numai primul rând de pietre vii din clădirea spirituală a bisericii (Efeseni 2:20).

De ce este important să ştim că biserica, deşi atât de slabă cum pare uneori, Îl are ca temelie pe Hristos Însuşi?

Se întâmpla într-o joi seara. Domnul Isus şi ucenicii au luat Sfânta Cină, apoi au pornit împreună spre Muntele Măslinilor. Pe drumul către Ghetsimani, Isus S-a oprit şi S-a rugat pentru El, pentru ucenici şi pentru toţi cei care aveau să creadă mai târziu în El, prin propovăduirea lor. Cu toate că Îl despărţeau de cruce numai câteva ore, gândurile Lui S-au îndreptat spre urmaşii Săi. Faptul că Mântuitorul S-a rugat pentru fiecare dintre noi, cei care credem în El, este deosebit de încurajator.

2. Citeşte Ioan 17 (cea mai lungă rugăciune de mijlocire consemnată în Biblie). Care a fost cererea cea mai importantă pe care I-a adresat-o Domnul Isus Tatălui în privinţa credincioşilor? Vezi versetele 21-23.

Unitatea este un element vital pentru existenţa bisericii. Ea este atât de importantă, încât Domnul Hristos Îşi exprimă de patru ori dorinţa ca urmaşii Săi să fie una (Ioan 17:11,21-23). În acel ultim ceas din viaţa Sa pe pământ, El ar fi putut să amintească în rugăciune multe alte lucruri foarte importante şi necesare, dar a ales să insiste asupra unităţii bisericii, ştiind că pericolul cel mai mare cu care urma să se confrunte ea avea să fie spiritul de rivalitate şi de dezbinare.

Remarcăm totuşi că El nu Se roagă pentru uniformitate, ci mai degrabă pentru o coeziune asemănătoare celei existente între El şi Tatăl. El şi Tatăl sunt două persoane distincte, cu roluri diferite, dar sunt una în natură şi în scopuri. Tot la fel şi noi, deşi suntem diferiţi ca temperament, pregătire, capacităţi şi roluri, trebuie să fim una în Isus Hristos. Unitatea aceasta nu apare însă de la sine, ci este rodul acceptării depline a lui Hristos ca Domn în viaţa noastră, a supunerii faţă de voia Sa, astfel încât El să ne modeleze caracterul.

Pe de altă parte, unitatea nu constituie un scop în sine. Ea dovedeşte că Hristos este Mântuitorul trimis de Tatăl. Armonia şi unirea dintre oameni cu firi diferite este cea mai concludentă dovadă că Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său ca să-i mântuiască pe păcătoşi. Este mărturia incontestabilă a puterii mântuitoare şi înnoitoare a lui Hristos. Iar noi avem privilegiul de a aduce această mărturie.

De multe ori unitatea bisericii este ameninţată din cauza egoismului unor oameni. Ce putem face personal pentru a nu pune în pericol armonia dintre noi?

3. Care este fundamentul unităţii bisericii, pentru care S-a rugat Domnul Isus? Ioan 17:23; Ioan 15:1-5.

Expresia „voi sunteţi în Mine şi… Eu sunt în voi” (Ioan 14:20) arată relaţia apropiată pe care trebuie să o avem cu Domnul Isus. Prezenţa Sa în inimile noastre generează unitatea dintre noi. El aduce în viaţa noastră cele două elemente indispensabile pentru realizarea unităţii: Cuvântul lui Dumnezeu şi dragostea divină.

Dacă Îl avem pe Isus, avem şi cuvintele Sale, care sunt de fapt ale Tatălui (Ioan 14:24; 17:8,14). Isus este „adevărul” (Ioan 14:6), dar şi Cuvântul Tatălui „este adevărul” (Ioan 17:17). De aceea, a fi una în Isus înseamnă a fi una în Cuvântul lui Dumnezeu. Pentru a ne bucura de unitate, trebuie să fim de acord asupra conţinutului adevărului, aşa cum este el înfăţişat în Scriptură. Orice încercare de a ajunge la unitate fără aderarea la un sistem de convingeri biblice este sortită eşecului. Pe de altă parte, Domnul doreşte ca urmaşii Săi să fie una prin dragostea adevărată. Dacă Îl avem pe Isus, avem dragostea desăvârşită arătată de Tatăl faţă de Fiul (Ioan 17:26). Dragostea aceasta nu este o emoţie de moment, ci un principiu constant de acţiune şi, pentru a ne bucura de ea, avem nevoie să dăm la o parte egoismul şi orgoliul şi să Îl primim pe Isus în inimile noastre. Atunci ne vom iubi sincer unii pe alţii şi vom ajunge la unirea aceea desăvârşită pentru care S-a rugat El.

„Când cei care pretind a crede adevărul vor fi sfinţiţi prin adevăr şi vor învăţa de la Hristos smerenia şi umilinţa Sa, atunci va fi unitate completă şi desăvârşită în biserică.” – Ellen G. White, The Signs of the Times, 19 septembrie 1900

Nu este întotdeauna uşor să ţinem la loc de cinste adevărul şi, totodată, să avem o iubire de fraţi profundă. Există tentaţia de a pune accentul fie pe adevăr, fie pe iubire. Într-o vreme s-a crezut că elementul cel mai important al unităţii ar fi doctrina. Din fericire, această concepţie a fost corectată treptat. Dar astăzi suntem tentaţi să mergem spre cealaltă extremă: să credem că, pentru a ajunge la unitate şi a o menţine, iubirea este mai importantă decât adevărul. Să nu uităm că, fără adevăr, dragostea este oarbă, iar adevărul fără dragoste este neroditor. Mintea şi inima trebuie să conlucreze. Modelul nostru de unitate să fie biserica apostolică: „Ei stăruiau în învăţătura apostolilor [în adevăr], în legătura frăţească …” (Faptele 2:42).

4. În cel fel ne ajută învăţăturile Domnului Isus din Matei 7:1-5 să evităm dezbinările şi conflictele în biserică?

Este mai uşor să vedem defectele altora decât defectele noastre. Iar criticarea altora ne dă un fals sentiment de superioritate – ajungem să credem că ei sunt mai răi decât noi. Totuşi ţinta noastră nu este să ne comparăm cu semenii noştri, ci cu Domnul Isus! De câte probleme am fi scutiţi dacă am asculta de porunca divină: „Să nu umbli cu bârfeli în poporul tău” (Leviticul 19:16)! Şi cât de adevărat este că „pârâtorul dezbină pe cei mai buni prieteni” (Proverbele 16:28)!

Există totuşi situaţii în care trebuie să vorbim despre altcineva. Atunci, înainte de a începe să vorbim, ar trebui să ne punem următoarele trei întrebări:

1. Este adevărat ce urmează să spun? „Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău” (Exodul 20:16). Uneori prezentăm un lucru ca fiind un fapt, când, în realitate, nu este decât o bănuială sau o presupunere. Alteori adăugăm, poate fără să ne dăm seama, opinia personală, riscând astfel să judecăm greşit intenţiile altora.

2. Este de folos ce urmează să spun? Ajută la zidirea altora? Apostolul Pavel ne îndeamnă să nu rostim decât un cuvânt „bun, pentru zidire” (Efeseni 4:29). Atunci, dacă un lucru este adevărat, dar nu zideşte, nu este mai bine să rămână nespus?

3. Este posibil să spun aceste cuvinte cu iubire? Modul în care spunem ce avem de spus este deosebit de importat (vezi Proverbele 25:11). În cazul în care am răspuns pozitiv la primele două întrebări, trebuie să avem grijă să nu-i rănim pe alţii.

Iacov compară limba cu un foc mic, care aprinde o pădure mare (Iacov 3:5,6). Dacă auzim o bârfă, să nu o răspândim, deoarece „când nu mai sunt lemne, focul se stinge şi, când nu mai este niciun clevetitor, cearta se potoleşte” (Proverbele 26:20). Pentru a exista, bârfa are nevoie de oameni care să o transmită de la unul la altul. Noi ne putem opune răspândirii ei, refuzând să ascultăm, sau, dacă am auzit-o deja, refuzând să o mai spunem şi altora. „În loc de bârfă, care duce la tulburări, să vorbim despre puterea fără egal a lui Hristos şi despre slava Sa.” – Ellen G. White, The Upward Look, p. 306

Criticarea altora ne face să avem o părere mai bună despre noi înşine. Ce se întâmplă însă atunci când ne comparăm cu Isus?

5. De ce împăcarea cu fratele sau sora căreia i-am greşit este o condiţie fără de care închinarea noastră nu poate fi acceptată de Dumnezeu? Matei 5:23,24

La data aceea, iudeii aduceau la altar mai multe tipuri de daruri, însă, cel mai probabil, Domnul Isus S-a referit aici la o jertfă adusă pentru a obţine iertarea lui Dumnezeu. Înainte de a putea să primim iertarea Sa, ni se cere să ne împăcăm cu fraţii noştri, să ne recunoaştem greşelile şi înaintea lor.

6. Care sunt cei trei paşi pe care trebuie să-i urmăm atunci când cineva ne-a greşit cu ceva? Matei 18:15-18

Învăţătura Domnul Isus este ca, în loc să mergem la alţii şi să le spunem ce am păţit, să mergem direct la cel care ne-a greşit, dar nu pentru a-l critica, ci pentru a-i arăta greşeala, cu smerenie şi iubire, şi a-l invita să-i pară rău (Leviticul 19:17). Ar trebui să facem tot ce ţine de noi pentru a-l ajuta să-şi vadă greşeala şi pentru a-i da ocazia să îşi exprime regretul şi să-şi ceară iertare. Este foarte important să nu îl umilim, făcând publică greşeala lui – în acest caz, recuperarea lui va fi îngreunată.

Discuţia aceasta personală ar trebui să conducă, în mod ideal, la regret şi la împăcare. Totuşi, dacă cel vinovat nu îşi recunoaşte vina şi nu vrea să repare greşeala, pasul următor este să aducem un martor sau doi (Deuteronomul 19:15). Aceşti doi martori nu trebuie să fie aleşi dintre cei afectaţi în mod direct de problemă. În felul acesta, ei vor fi mai în măsură să îl cheme la pocăinţă pe cel greşit. Dacă acesta refuză sfatul lor, ei pot depune mărturie despre eforturile făcute în vederea recuperării lui.

În final, dacă aceste două încercări de împăcare eşuează, pasul următor este să ne adresăm bisericii, dar, şi de data aceasta, nu pentru a se lua măsuri împotriva lui, ci pentru a-i fi adresat încă un apel la pocăinţă. Scopul acestui proces este, de la început şi până la sfârşit, recuperarea celui greşit (Galateni 6:1).

Metoda cea mai bună de vindecare a celor implicaţi într-o dispută este ridicarea celui greşit. De ce nu urmăm procedeul indicat în acest pasaj? Ce putem face pentru a nu permite ca mintea să ne fie întunecată de dorinţa de răzbunare?

Ellen G. White, Mărturii, vol. 5, capitolul „Unitatea creştină”, p. 236-248; Mărturii, vol. 8, capitolul „Una cu Hristos în Dumnezeu”, p. 239-243.

„Unirea înseamnă putere; dezbinarea înseamnă slăbiciune. Atunci când sunt uniţi, aceia care cred adevărul prezent exercită o influenţă foarte mare. Satana ştie bine lucrul acesta. El nu a fost niciodată mai hotărât ca acum să facă fără efect adevărul lui Dumnezeu prin producerea de supărări şi de disensiuni în poporul Domnului.” – Ellen G. White, Mărturii, vol. 5, p. 236

„Ar trebui să ne străduim să gândim bine despre toţi oamenii, în special despre fraţii noştri de credinţă, până la proba contrarie. Nu ar trebui să dăm repede crezare zvonurilor. Ele sunt de multe ori rodul invidiei sau al neînţelegerii ori pot apărea din cauza exagerării sau a dezvăluirii parţiale a faptelor.” – Ibidem, p. 58

Întrebări pentru discuţie

1. Ce atitudine ai faţă de cei care, deşi au o doctrină diferită de a ta, sunt amabili, înţelegători şi iubitori? Ce atitudine ar trebui să ai faţă de ei? Pe de altă parte, ce atitudine ai faţă de cei care, deşi susţin aceleaşi doctrine ca tine, sunt aspri, critică şi sunt lipsiţi de iubire?

2. Cât de bine este menţinută unitatea în biserica creştină? Ce părere crezi că au cei de altă religie decât cea creştină faţă de unitatea sau lipsa ei din cadrul creştinismului?

3. Domnul Isus ne învaţă să îi iertăm pe cei care ne-au greşit. Dar ce facem dacă ei nu regretă fapta şi nu ne cer iertare? Ce atitudine să avem faţă de ei?

4. Care este relaţia dintre dragoste şi disciplină?

5. Mişcarea ecumenică declară că încearcă să realizeze unitatea pentru care S-a rugat Domnul Hristos. Din ce motive nu ne alăturăm ei (în afară de cele legate de evenimentele din zilele finale)?

6. „Ar trebui să ne străduim să gândim bine despre toţi oamenii, în special despre fraţii noştri de credinţă, până la proba contrarie.” Cum să înţelegem această afirmaţie, mai ales dacă ţinem seama de natura căzută a omului?