Cum suntem mântuiţi?

La un moment dat în timpul călătoriei lor prin pustie, israeliţii au început să fie atacaţi de şerpi. Dumnezeu i-a poruncit lui Moise să facă un şarpe din aramă şi să-l atârne într-o prăjină, astfel încât cei care erau muşcaţi de şerpi să privească la el şi să scape cu viaţă.

Ce puteri sau proprietăţi vindecătoare putea să aibă un şarpe de aramă? Niciuna, bineînţeles. Vindecarea vine doar de la Dumnezeu. Cu toate acestea, când priveau la el, israeliţii îşi manifestau credinţa în Dumnezeu ca singura lor speranţă de a trăi şi de a fi salvaţi.

Domnul a dorit să-i înveţe prin aceasta o lecţie spirituală. El a transformat un simbol al morţii într-un simbol al vieţii. Şarpele de aramă era un simbol al lui Hristos, Cel care ne-a purtat păcatele ca să fim mântuiţi. Noi putem să privim prin credinţă la Domnul înălţat pe cruce şi să fim vindecaţi de muşcătura mortală a lui Satana, şarpele cel vechi. Sau putem să refuzăm soluţia aceasta şi atunci soarta noastră este să murim în păcatele noastre. Cuvântul lui Dumnezeu ne spune că suntem păcătoşi şi că avem nevoie de harul care ne-a fost pus la dispoziţie prin Hristos Isus.
_____________________
Un proiect pentru inima ta – Biruieşte răul prin bine

„Când ţi se spun cuvinte descurajatoare, mai bine nu răspunde dacă nu poţi da un răspuns plăcut. Când eşti încercată şi ispitită prin cuvinte lipsite de bunătate, nu plăti cu aceeaşi monedă.” – Ellen G. White, Mărturii cu privire la comportamentul sexual, adulter şi divorţ, p. 42

Meditează, roagă-te şi acţionează!
__________&__________

1. Citeşte Luca 5:27-32. Cum poţi să ştii din ce categorie faci parte?

Mulţi oameni au un organism sănătos şi „nu au trebuinţă de doctor”. Însă cine poate spune că este perfect sănătos din punct de vedere spiritual? Sunt atâţia oameni pe pământ, dar „nu este niciunul care să facă binele, niciunul măcar” (Psalmii 14:3); nu este niciun om neprihănit (Romani 3:10). Puţinele fapte bune pe care le facem din când în când nu ne fac neprihăniţi înaintea lui Dumnezeu. Având în vedere aceste lucruri, înţelegem că, prin afirmaţia: „N-am venit să chem la pocăinţă pe cei neprihăniţi” (Luca 5:32), Domnul Isus S-a referit la fariseii care se credeau neprihăniţi, dar în realitate nu erau. Ei trăiau cu impresia că stăteau bine cu Dumnezeu, dar erau orbi din punct de vedere spiritual (Ioan 9:40,41).

De aceea, primul pas pentru acceptarea tratamentului împotriva păcatului este recunoaşterea păcătoşeniei noastre şi a neputinţei de a ne vindeca singuri. Dar, dacă suntem orbi, cum putem să vedem starea în care ne găsim? Cum putem să recunoaştem că suntem păcătoşi când tocmai păcatele sunt cele care ne împiedică să ne dăm seama de starea noastră?

2. Cine ne poate deschide ochii pentru a recunoaşte că avem nevoie disperată de un Mântuitor? Ioan 16:8

Duhul Sfânt ne ajută să ne vedem starea spirituală reală. Primul lucru pe care Îl face pentru noi este să ne dovedească vinovaţi de păcat. El apelează stăruitor la conştiinţa noastră cu scopul de a ne face sensibili la abaterile de la Lege şi de a ne da un simţământ profund de vinovăţie care să ne determine să strigăm după un Mântuitor. Când auzim chemarea Sa, ar trebui să o ascultăm şi să răspundem pentru ca nu cumva, mai târziu, să fim atât de insensibili, încât nimic şi nimeni să nu mai izbutească să ne trezească la realitate!

De regulă, învinovăţirea are efecte negative. Ce direcţie îi dă Duhul Sfânt simţământului de vinovăţie pentru ca efectele să fie benefice?

Recunoaşterea păcatelor trebuie să fie însoţită de pocăinţă. În sens biblic, pocăinţa cuprinde trei aspecte: mărturisirea păcatelor, regretul pentru săvârşirea lor şi dorinţa de a nu le mai săvârşi. Dacă lipseşte unul dintre aceste trei elemente, pocăinţa nu este autentică. Exemplu: cazul lui Iuda, care şi-a mărturisit fapta, dar nu cu mâhnirea că şi-a trădat Învăţătorul (Matei 27:3,4), nu cu un regret real pentru păcat, nu pentru că Îl iubea pe Hristos, ci pentru că era copleşit de remuşcări şi de teama de consecinţe.

Putem înţelege importanţa pocăinţei dacă ne gândim că atât Ioan Botezătorul, cât şi Domnul Isus şi-au început lucrarea cu apelul: „Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape” (Matei 3:2; 4:17). Şi cei doisprezece, când au pornit în prima lor călătorie misionară, „au propovăduit pocăinţa” (Marcu 6:12). Iar după Cincizecime, Petru a îndemnat mulţimile să se pocăiască (Faptele 2:38; 3:19).

3. Cum exprimă Domnul Isus necesitatea ca toţi oamenii să se pocăiască pentru a fi mântuiţi? Ce mesaj ne transmite El aici? Luca 13:1-5

Domnul Isus a susţinut că toţi oamenii sunt păcătoşi şi, de aceea, le-a dat ascultătorilor Săi următoarea avertizare: „Dacă nu vă pocăiţi, toţi veţi pieri la fel” (versetul 5). Fără pocăinţă, răscumpărarea este imposibilă, întrucât lipsa pocăinţei este semnul că omul refuză să I se supună Domnului. Este de remarcat faptul că ceea ce ne îndeamnă la pocăinţă este bunătatea lui Dumnezeu (Romani 2:4). După cum un sloi de gheaţă nu se topeşte sub lovituri de ciocan, ci prin apropiere de o sursă de căldură, tot la fel, orgoliul nostru se înmoaie numai dacă este „expus” la căldura bunătăţii şi a iubirii lui Dumnezeu. Iată de ce este atât de important să medităm cât mai des la dovezile iubirii Sale.

„Noi nu ne pocăim pentru ca Dumnezeu să ne iubească, ci El ne descoperă dragostea Sa pentru ca noi să ne pocăim.” – Ellen G. White, Parabolele Domnului Hristos, p. 189

Ce lucruri pe care le-ai văzut cu ochii, le-ai trăit şi le-ai învăţat personal te determină să ai încredere în bunătatea Sa? Enumeră câteva dovezi ale iubirii lui Dumnezeu. De ce este important să nu le uiţi, mai ales când treci prin necazuri?

Pocăinţa adevărată merge mână în mână cu credinţa că Domnul Isus este singurul nostru Mântuitor. El a arătat adeseori că, pentru a primi binecuvântările Sale, trebuie să credem în El. „Toate lucrurile sunt cu putinţă celui ce crede”, a spus El (Marcu 9:23). Credinţa este esenţială dacă vrem să fim mântuiţi. Satana ştie lucrul acesta şi face tot ce îi stă în putinţă ca să ne bareze calea spre mântuire (Luca 8:12).

Dar ce înseamnă să crezi? Nu înseamnă doar să ai sentimentul că un anumit lucru se va întâmpla sau doar să accepţi la nivelul minţii că un lucru este adevărat sau posibil. Credinţa nu este credulitate, deoarece ea Îl are ca temelie pe Isus Hristos Însuşi. Ea nu este clădită pe un anumit adevăr, ci pe o Persoană care întruchipează adevărul. A crede înseamnă a avea încredere în Isus şi în jertfa Sa. A crede înseamnă a-L cunoaşte pe Isus, a înţelege cine este El (Ioan 6:69) şi a-L accepta în viaţa noastră (Ioan 1:12).

Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede cu adevărat în El să aibă viaţa veşnică! Dumnezeu a iubit întreaga lume, dar aceasta nu înseamnă că toţi vor avea parte de viaţa veşnică. Numai cei care acceptă să fie acoperiţi cu neprihănirea Sa vor fi mântuiţi. Când credem în El, avem neprihănirea Sa, avem siguranţă şi avem speranţa că El ne va învia în ziua de apoi (Ioan 6:40).

4. Ce i-a spus Domnul Isus femeii păcătoase? De fapt, cine ne mântuieşte: Hristos sau credinţa în El? Luca 7:48,50

În Evanghelii, vedem că Isus le spunea adesea celor pe care îi vindeca: „Credinţa ta te-a mântuit” (Marcu 10:52; Luca 17:19) sau: „Credinţa ta te-a tămăduit” (Matei 9:22). Prin aceasta, El nu îi atribuia credinţei vreo putere de vindecare sau de mântuire. Credinţa era o încredere deplină în puterea Sa de a vindeca. Puterea credinţei nu izvorăşte din omul care crede, ci din Dumnezeul în care crede.

De ce este important să înţelegem corect rolul credinţei şi, îndeosebi, rolul ei în rugăciunea pentru vindecare? De ce este greşit să tragem concluzia că, dacă ne-am rugat şi vindecarea nu vine, înseamnă că nu avem suficientă credinţă?

Când Domnul Isus a spus: „Dacă neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor şi a fariseilor, cu niciun chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor” (Matei 5:20), probabil că ascultătorii au fost uimiţi, întrucât nimeni nu îi întrecea pe farisei în scrupulozitatea cu care păzeau Legea! Problema era însă motivaţia greşită, dorinţa de a atrage atenţia asupra lor, şi nu aceea de a fi pe placul lui Dumnezeu. Din acest motiv ne-a avertizat Domnul Isus să nu facem ca ei (Matei 6:1). Dar cum putem fi neprihăniţi înaintea lui Dumnezeu? Parabola ospăţului de nuntă ne arată unde putem găsi neprihănirea adevărată.

5. De ce a vrut împăratul să se asigure că toţi oaspeţii aveau haina de nuntă? Ce reprezintă această haină de nuntă? Matei 22:2-14; Isaia 61:10; Zaharia 3:1-5.

Împăratul a pus la dispoziţia oaspeţilor haine de nuntă gratuit – ei veneau direct de pe stradă, într-o îmbrăcăminte nepotrivită pentru un astfel de eveniment şi, probabil, fără bani ca să-şi cumpere. El le-a oferit în dar atât invitaţia, cât şi haina de nuntă. Singura condiţie pentru a participa era acceptarea darurilor Sale generoase.

De la căderea în păcat şi până astăzi, omul a fost dintotdeauna gol din punct de vedere spiritual. Adam şi Eva s-au simţit goi după actul lor de neascultare şi, ca să se acopere, au cusut laolaltă frunze de smochin, veşmânt care trebuie să fi fost pe cât de incomod, pe atât de ineficient (Geneza 3:7). În plan spiritual, neprihănirea pe care ne-o putem „confecţiona” singuri arată ca „o haină mânjită” (Isaia 64:6).

Dar Dumnezeu ne oferă haina de care avem nevoie. În Eden, El le-a făcut lui Adam şi Evei haine din piele şi i-a îmbrăcat cu ele (Geneza 3:21), un simbol al neprihănirii Sale care îl acoperă pe păcătos. Astăzi, El le oferă credincioşilor Săi veşmântul neprihănirii lui Hristos ca să fie îmbrăcaţi „cu in subţire, strălucitor şi curat” (Apocalipsa 19:8), „fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta” (Efeseni 5:27). Haina aceasta „este neprihănirea lui Hristos, caracterul Său nepătat, care, prin credinţă, le este împărtăşit tuturor acelora care Îl primesc ca Mântuitor personal.” – E. G. White, Parabolele Domnului Hristos, p. 310

De ce este atât de important să înţelegem şi să reţinem că mântuirea este darul pe care Îl primim prin Domnul Hristos?

După ce ne recunoaştem nevoia, ne pocăim, ne mărturisim păcatele şi cerem prin credinţă neprihănirea Domnului Hristos, devenim ucenicii Săi. Când a fost pe pământ, Domnul i-a chemat la Sine pe mulţi ca să-I fie ucenici, iar cei care au primit chemarea Sa au lăsat totul şi L-au urmat (Matei 4:20,22; Marcu 10:28; Luca 5:28).

6. Care sunt cele două condiţii esenţiale pe care trebuie să le îndeplinim pentru a fi ucenicii lui Isus? Ioan 8:30,31

Unii încearcă să separe credinţa în Isus de aderarea la învăţăturile Sale şi să o înfăţişeze pe cea dintâi ca fiind mai importantă decât acestea din urmă. Totuşi, după cum observăm în acest pasaj, Domnul Isus le-a aşezat într-o relaţie strânsă, arătând că ambele sunt fundamentale pentru ucenicia adevărată. Ucenic este cel care Îi este devotat persoanei Lui şi, în egală măsură, cuvintelor Sale. Avem nevoie să evităm ambele extreme: să nu ne lăsăm atât de absorbiţi de dogme şi de formele de manifestare a credinţei, încât să Îl pierdem din vedere pe Isus, dar nici să nu ajungem să considerăm că tot ce contează este să credem în Isus, neglijând învăţăturile Sale.

7. La ce trebuie să renunţăm pentru a fi ucenicii lui Isus? Luca 14:25-27

Domnul Isus nu a folosit cuvântul „a urî” în sensul lui propriu de „a-i purta cuiva duşmănie”, ci în sensul de „a iubi mai puţin”. Pasajul paralel din Matei clarifică acest lucru: „Cine iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine şi cine iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine” (Matei 10:37). Ideea pe care o desprindem de aici este aceea că Domnul Isus trebuie să ocupe primul loc în viaţa noastră dacă vrem să fim ucenicii Săi.

La ce ai renunţat pentru a fi ucenicul lui Isus? Ce îţi spune aceasta despre autenticitatea vieţii tale de creştin?

Ellen G. White, Calea către Hristos, capitolul „Pocăinţa”, p. 23-32.

„După cum nu putem fi iertaţi fără Hristos, tot aşa nu ne putem pocăi fără Duhul lui Hristos, care ne trezeşte conştiinţa. – Ellen G. White, Calea către Hristos, p. 26

„Pe măsură ce privim la Mielul lui Dumnezeu de pe crucea Golgotei, taina răscumpărării începe să se descopere minţii noastre şi bunătatea lui Dumnezeu ne îndeamnă la pocăinţă. Când a murit pentru păcătoşi, Hristos a manifestat o dragoste imposibil de cuprins cu mintea; iar pe măsură ce păcătosul contemplă această dragoste, ea îi înmoaie inima, îi impresionează mintea şi îl îndeamnă să-şi smerească sufletul.” – Ibidem, p. 26, 27

„Inima smerită şi zdrobită, supusă într-o pocăinţă adevărată, va aprecia dragostea lui Dumnezeu şi preţul plătit pe Calvar; şi, după cum un fiu îşi mărturiseşte greşeala înaintea unui tată iubitor, tot la fel cel care se căieşte cu adevărat îşi va aduce toate păcatele înaintea lui Dumnezeu. Şi este scris: «Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire» (1 Ioan 1:9)”. – Ibidem, p. 41

Întrebări pentru discuţie

1. Mulţi încearcă să-şi înăbuşe sentimentul de vinovăţie prin consumul de alcool, droguri, distracţii sau ocupându-şi timpul cu cât mai multe activităţi. De ce nu funcţionează aceste metode? Cum ai putea ajuta pe cineva aflat într-o astfel de situaţie să găsească metoda care funcţionează?

2. Unii îşi recunosc păcatele, însă nu aduc roade vrednice de pocăinţa lor. De ce nu este reală pocăinţa lor? De ce sunt importante aceste roade? Reuşim să-I fim plăcuţi lui Dumnezeu prin ele? Explică.

3. Meditează asupra faptului că neprihănirea Domnului Hristos este fără plată, dar nu ieftină. Nouă nu ni se cere să plătim nimic, dar Domnul a trebuit să plătească pentru ea un preţ infinit, pe cruce. Gândeşte-te cât de decăzuţi suntem şi cât de grav este păcatul, dacă a fost necesar ca Fiul lui Dumnezeu să moară pentru a ne mântui.