Fiul

După mai bine de doi ani de lucrare publică, Domnul Isus i-a întrebat pe ucenici: „Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul omului?” (Matei 16:13). Ucenicilor nu le-a fost greu să spună ce auziseră de la alţii. Mai greu însă le-a fost să răspundă la următoarea Sa întrebare: „Dar voi… cine ziceţi că sunt?” (Matei 16:15). Domnul Isus aştepta acum un răspuns personal, o exprimare a convingerii şi a credinţei lor personale. De asemenea, nu aştepta o opinie despre trăsăturile Sale fizice sau sufleteşti, ci un răspuns cu privire la însăşi esenţa fiinţei Sale.

Mai devreme sau mai târziu, fiecare om trebuie să se confrunte cu această întrebare, fiecare trebuie să decidă cine este Isus pentru el, personal. Iar atunci nu ne va fi de folos să repetăm ce spun şi cred alţii, ci vom fi nevoiţi să dăm un răspuns autentic despre convingerea noastră personală. De răspunsul acesta va depinde destinul fiecăruia dintre noi.

Săptămâna aceasta, vom încerca să găsim un răspuns la această întrebare pe baza a ceea ce a spus şi a făcut Domnul Isus Însuşi. Scopul nostru va fi să ajungem, prin credinţă, la concluzia lui Petru: „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu!” (versetul 16).
_____________________
Un proiect pentru inima ta – Biruieşte răul prin bine

„Domnul Isus pretinde ca noi să recunoaştem drepturile fiecărui om. Trebuie luate în consideraţie drepturile sociale ale oamenilor şi drepturile lor de creştini. Toţi trebuie să fie trataţi cu rafinament şi delicateţe, ca fii şi fiice ale lui Dumnezeu.” – Ellen G. White, Divina vindecare, p. 463

Meditează, roagă-te şi acţionează!
__________&__________

Titlul „Fiul omului” a fost numele preferat de Domnul Isus. În Evanghelii găsim de mai bine de optzeci de ori că El S-a referit la Sine ca „Fiu al omului”. Oamenii nu I s-au adresat în acest mod niciodată, dar El a urmărit cu siguranţă un scop precis când l-a folosit în dreptul Său.

Expresia „Fiul omului” este des întâlnită în Vechiul Testament şi este întrebuinţată întotdeauna (cu o singură excepţie) cu referire la un om. Înţelegem de aici că Domnul Isus a folosit-o pentru a scoate în evidenţă natura Sa umană.

Scriptura Îl înfăţişează pe Isus ca fiind om adevărat. El S-a născut ca un prunc, a crescut ca un copil (Luca 2:40,52) şi a avut surori şi fraţi (Matei 13:55,56). El a mâncat (Matei 9:11), a dormit (Luca 8:23), a obosit (Ioan 4:6) şi a suferit de foame şi de sete (Matei 4:2; Ioan 19:28). De asemenea, S-a întristat şi S-a mâhnit (Matei 26:37).

Pentru contemporanii Săi, El a fost un simplu om, cu nimic diferit de alţii, un om ca oricare altul (Ioan 7:46), asemănător cu ei în toate privinţele. Ei şi-au bătut joc de El (Luca 8:53), L-au criticat (Matei 11:19), L-au insultat şi L-au bătut (Luca 22:63). Pentru ei, El nu era decât un om obişnuit.

Din nefericire, ei nu au observat că titlul acesta însemna cu mult mai mult. În Daniel 7:13,14, se arată că „Unul ca un Fiu al omului” a venit pe norii cerurilor, a înaintat spre „Cel Îmbătrânit de zile” şi a primit stăpânire, slavă şi putere împărătească. Evreii socoteau că acest Fiu al omului era Mesia. Prin urmare, când a întrebuinţat acest nume, Domnul Isus a dorit să arate cumva că El era Mesia cel promis, Hristosul întrupat.

1. Citeşte Matei 24:30; 25:31; 26:64. Ce cuvinte folosite de Domnul Isus aici ne trimit cu gândul la Daniel 7:13,14?

De ce este important să ştim că Domnul Isus a fost pe deplin om, în mod real? Ce înseamnă acest fapt pentru mântuirea noastră? Dar pentru viaţa noastră zilnică, pentru luptele noastre cu ispita şi cu păcatul?

Titlul „Fiul lui Dumnezeu” a fost folosit cu referire la Domnul Isus de îngerul Gabriel (Luca 1:35), dar şi de câţiva oameni (Matei 14:33; Marcu 15:39; Ioan 1:49; 11:27). În aceste ocazii din urmă, El a acceptat titlul, dar a fost prudent pentru a nu-l aplica direct la Sine şi a Se expune astfel riscului de a fi omorât cu pietre.

Biblia vorbeşte totuşi în alte moduri despre relaţia Sa specială cu Tatăl şi putem aminti aici ocazia botezului (Matei 3:17) şi ocazia schimbării la faţă (Matei 17:5), când Tatăl L-a recunoscut ca Fiu al Său.

Relaţia Tatălui cu Fiul este unică. Domnul Hristos este singura Fiinţă din univers aflată în această relaţie cu Tatăl, deoarece numai El are aceeaşi natură ca Tatăl. Noi, cei care credem în El, avem privilegiul de a deveni fiii şi fiicele lui Dumnezeu, însă Isus a fost, este şi va fi întotdeauna Fiul lui Dumnezeu.

2. Ce ne spun următoarele texte despre unitatea desăvârşită dintre Tatăl şi Fiul? Matei 11:27; Ioan 3:35; 5:17; 10:30.

Unitatea absolută dintre Domnul Isus şi Tatăl cuprinde şi cunoaşterea reciprocă deplină: Ei sunt una în voinţă, în scopuri şi în obiective. Ea cuprinde totodată şi o unitate în ceea ce priveşte natura. Fiul şi Tatăl sunt două persoane („Eu şi Tatăl”), dar au aceeaşi natură („una suntem”).

Cu toate acestea, nu trebuie să uităm că, prin venirea Sa pe pământ şi prin întruparea Sa ca om, Domnul Hristos S-a supus de bunăvoie Tatălui (Filipeni 2:6-8). Limitarea aceasta a avut un rol funcţional (în sensul că a avut un anumit scop, a urmărit un anumit obiectiv), dar nu era o parte a naturii Sale.

Când ţinem cont de acest aspect, reuşim să înţelegem unele afirmaţii ale Sale: „Fiul nu poate face nimic de la Sine; El nu face decât ce vede pe Tatăl făcând” (Ioan 5:19); sau „ nu caut să fac voia Mea, ci voia Tatălui, care M-a trimis” (Ioan 5:30). Din acest punct de vedere funcţional, El a putut să declare: „Tatăl este mai mare decât Mine” (Ioan 14:28).

Domnul Isus a fost Dumnezeu deplin şi om deplin. Ce ne spune acest adevăr despre legătura strânsă dintre cer şi pământ? Ce încurajare găsim aici pentru noi, personal?

Divinitatea Domnului Hristos este fundamentul credinţei noastre. Un om, oricât de excepţional, nu ar fi avut cum să ne mântuiască.

Studiind învăţăturile lui Hristos despre divinitatea Sa, putem observa că nu I-a fost uşor să explice cine era. Misiunea Îi cerea să le spună oamenilor că El era Mesia, Dumnezeul întrupat, dar nu găsim nicăieri că El ar fi făcut vreodată în public afirmaţia: „Eu sunt Dumnezeu” sau: „Eu sunt Mesia”, deşi nu a negat când alţii au afirmat acest lucru. El ştia că viaţa I-ar fi fost curmată imediat ce ar fi rostit aceste cuvinte şi, de aceea, a ales să facă aluzii la natura Sa divină şi să îi ajute în mod indirect pe ascultători să recunoască divinitatea Sa. Pe măsură ce le descoperea natura Sa divină, majoritatea ascultătorilor Îl înţelegeau, dar refuzau să accepte acest adevăr, fiindcă nu se potrivea cu ideile lor despre Mesia. Lucrul acesta este evident în întrebarea: „Până când ne tot ţii sufletele în încordare? Dacă eşti Hristosul, spune-ne-o desluşit” (Ioan 10:24). Însă contextul arată că întrebarea nu era sinceră.

Isus a făcut multe referiri la relaţia Sa specială cu Tatăl. Era un mod de a-Şi descoperi divinitatea. Mulţi au înţeles clar că Se făcea deopotrivă cu Dumnezeu când spunea că Dumnezeu era Tatăl Său (Ioan 5:18).

3. Cum Şi-a descoperit Domnul Isus divinitatea, fără a o afirma în mod direct? Luca 5:17-26

„A fost nevoie de nimic mai puţin decât de putere creatoare pentru a reda sănătatea acelui trup aflat în degradare. Acelaşi glas care i-a dat viaţă omului creat din ţărâna pământului, i-a dat viaţă şi slăbănogului muribund.” – Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii, p. 269, 270

Domnul Isus a afirmat că poseda o prerogativă divină: puterea de a ierta păcatele. De asemenea, El a mai spus că „va şedea pe scaunul de domnie al slavei Sale” (Matei 25:31) pentru a judeca toate neamurile şi a stabili soarta veşnică a fiecăruia, lucru pe care numai Dumnezeu are autoritatea să-l facă. Ce altceva ar mai fi putut face pentru a arăta cine era în realitate?

Cât de cruzi au fost conducătorii religioşi cu Mântuitorul, ei, care ar fi trebuit să fie păzitorii spirituali ai poporului! Ce putem face ca să nu devenim împietriţi şi nemiloşi ca ei?

Domnul Isus a declarat şi a demonstrat că avea aceeaşi putere ca Tatăl de a birui moartea: „În adevăr, după cum Tatăl înviază morţii şi le dă viaţă, tot aşa şi Fiul dă viaţă cui vrea” (Ioan 5:21). Numai Dumnezeu poate spune despre Sine: „Eu sunt Învierea şi Viaţa” (Ioan 11:25).

Un alt indiciu clar al divinităţii Sale se găseşte în afirmaţia despre preexistenţa Sa: El „S-a pogorât din cer” (Ioan 3:13), pentru că Tatăl L-a trimis (Ioan 5:23). La finalul lucrării Sale, El Şi-a reafirmat preexistenţa: „Şi acum, Tată, proslăveşte-Mă la Tine Însuţi cu slava pe care o aveam la Tine înainte de a fi lumea” (Ioan 17:5).

4. Din ce motiv considerăm că Ioan 8:58 este cea mai directă şi mai profundă afirmaţie despre divinitatea Sa? Vezi şi Exodul 3:13,14.

Spre deosebire de Avraam, care a venit la existenţă (acesta este sensul literal al rădăcinii greceşti gínomai, traduse aici cu „să se nască”), Isus a declarat că El există prin Sine. El exista înainte de a se naşte Avraam şi, mai mult, a existat dintotdeauna. Expresia „Eu sunt” sugerează existenţa neîntreruptă. Mai mult decât atât, „Eu sunt” este titlul Lui Yahweh Însuşi (Exodul 3:14). În acea ocazie, conducătorii au înţeles clar că Isus pretindea a fi acea Fiinţă care i S-a descoperit lui Moise în rugul aprins şi care a declarat că Numele Său era „EU SUNT”. Lucrul acesta Îl făcea, în opinia lor, vinovat de blasfemie şi de aceea „au luat pietre ca să arunce în El” (Ioan 8:59).

De asemenea, Evangheliile ne arată că Domnul Isus a acceptat închinarea din partea oamenilor fără să dezaprobe gestul lor. El ştia foarte bine că numai Dumnezeu merită să primească închinare, întrucât i-a spus lui Satana: „Este scris: «Domnului, Dumnezeului tău, să te închini şi numai Lui să-I slujeşti»” (Matei 4:10). Prin urmare, când a acceptat închinarea, El Şi-a dezvăluit divinitatea. Ucenicii în corabie (Matei 14:33), orbul pe care l-a vindecat (Ioan 9:38), femeile de la mormântul Său (Matei 28:9) şi ucenicii în Galileea (Matei 28:17), toţi I s-au închinat deschis, recunoscând divinitatea Sa. Apostolul Toma, evreu fiind, nu ar fi exclamat: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!” (Ioan 20:28) dacă nu ar fi înţeles clar că I se adresa lui Dumnezeu.

Citeşte Ioan 20:29. Ce lucruri ai crezut deşi nu le-ai văzut? Ce implicaţii are răspunsul tău asupra subiectului credinţei, în general?

Acum, după ce am studiat cine este Domnul Isus, suntem în măsură să înţelegem mai bine de ce a venit El pe pământ.

El a venit pentru a respinge multele acuzaţii aduse de Satana împotriva lui Dumnezeu. El a venit să reprezinte caracterul Tatălui şi să corecteze imaginea greşită pe care o aveau mulţi oameni cu privire la Dumnezeire. El a venit ca să-L cunoaştem pe Dumnezeu, deoarece, ca să avem viaţa veşnică, trebuie să-L cunoaştem pe El (Ioan 17:3).

Totuşi cunoaşterea nu este suficientă pentru a fi mântuiţi, ci este nevoie de un Mântuitor, iar numele „Isus” are tocmai această semnificaţie: „Yahweh este mântuire” (Matei 1:21). Domnul Isus Şi-a descris misiunea în cuvinte lămurite: „Fiul omului a venit să caute şi să mântuiască ce era pierdut” (Luca 19:10). În Eden, oamenii au pierdut relaţia cu Dumnezeu, şi-au pierdut sfinţenia, şi-au pierdut căminul şi au pierdut viaţa veşnică. Isus a venit să le redea toate acestea: El reface relaţia noastră cu Tatăl (Ioan 1:51), ne iartă păcatele (Matei 26:28), ne oferă un exemplu de viaţă (1 Petru 2:21) şi, bineînţeles, ne dă viaţa veşnică (Ioan 3:16).

5. Cum a definit Domnul Isus esenţa misiunii Sale? Ioan 10:11; Matei 20:28.

De ce a trebuit să moară Domnul Isus? Pentru că S-a aşezat de bunăvoie în locul nostru şi a luat asupra Sa pedeapsa păcatului nostru. Noi toţi suntem păcătoşi (Romani 3:10-12) şi merităm moartea veşnică (Romani 6:23). Preţul mântuirii noastre a fost atât de mare, încât nu putea fi achitat decât prin viaţa Fiului lui Dumnezeu.

„Legea încălcată a lui Dumnezeu pretindea viaţa păcătosului. În întregul univers nu era decât Unul singur care putea satisface cerinţele ei în locul omului. Din moment ce Legea divină este la fel de sacră ca Dumnezeu Însuşi, numai unul egal cu Dumnezeu putea să facă ispăşire pentru încălcarea ei. Numai Hristos putea să-l răscumpere din blestemul Legii pe omul căzut şi să-l aducă din nou în armonie cu Cerul.” – Ellen G. White, Patriarhi şi profeţi, p. 63

Priveşte în jur şi observă care este soarta omului pe pământ. Dacă tot ce facem şi suntem s-ar sfârşi la mormânt, ce rost ar mai avea viaţa? Nu ar avea niciun rost dacă nu ar exista planul de mântuire. Cum putem să ne arătăm recunoştinţa faţă de Dumnezeu pentru tot ce a făcut pentru noi prin Domnul Hristos?

„Deşi vorbeşte despre natura omenească a lui Hristos cât a fost pe acest pământ, Cuvântul lui Dumnezeu vorbeşte categoric şi despre preexistenţa Sa. Cuvântul a existat ca fiinţă divină, ca Fiu veşnic al lui Dumnezeu, în unire şi în unitate cu Tatăl Său. (…) Lumea a fost făcută de El «şi nimic din ce a fost făcut n-a fost făcut fără El» (Ioan 1:3). Dacă Hristos a făcut toate lucrurile, înseamnă că El a existat înainte de toate lucrurile. Cuvintele spuse cu privire la faptul acesta sunt atât de hotărâte, încât nimeni nu trebuie să aibă îndoieli. Hristos a fost Dumnezeu ca esenţă şi în sensul cel mai înalt. El a fost cu Dumnezeu din veşnicie, Dumnezeu peste toate lucrurile, binecuvântat pentru veşnicie. Domnul Isus Hristos, Fiul divin al lui Dumnezeu, a existat din veşnicie ca persoană distinctă, şi totuşi una cu Tatăl.” – Ellen G. White, Solii alese, cartea 1, p. 247

„În Hristos este viaţa originară, neîmprumutată, nederivată. «Cine are pe Fiul, are viaţa.» Divinitatea lui Hristos este asigurarea vieţii veşnice pentru cel credincios.” – Idem, Hristos, Lumina lumii, p. 530

Întrebări pentru discuţie

1. Demonii au ştiut şi au mărturisit că Isus era „Sfântul lui Dumnezeu” (Marcu 1:24), „Fiul lui Dumnezeu” (Marcu 3:11), „Fiul Dumnezeului Celui Preaînalt” (Marcu 5:7). Vezi şi Iacov 2:19. De ce nu e de ajuns să facem astfel de mărturisiri pentru a primi mântuirea? Cum putem evita capcana de a-L primi pe Domnul doar la nivelul minţii?

2. Când a văzut cum a murit Domnul Isus, centurionul a declarat: „Cu adevărat, Omul acesta era Fiul lui Dumnezeu.” Cel mai bun loc unde Îl putem cunoaşte pe Isus este la cruce. Cât de des mergi acolo? Când ai fost ultima oară acolo? Ce-ar fi să-ţi iei chiar acum timp pentru a medita la jertfa infinită care a fost adusă spre mântuirea noastră?

3. Majoritatea contemporanilor Domnului Isus L-au respins fiindcă îşi formaseră o altă părere despre cum trebuia să fie Mesia. Din nefericire, mulţi oameni din vremea noastră refuză să îşi predea viaţa lui Isus, din cauza prejudecăţilor sau a unei imagini greşite despre El. Cum îi putem ajuta să Îl cunoască aşa cum e în realitate? Ce avem deosebit noi, ca adventişti de ziua a şaptea, care îi poate ajuta să îşi formeze o imagine mai clară despre persoana Domnului Isus?