Cel mai bun dar al Cerului (Zaharia)

Gândul central: În cartea lui Zaharia se găsesc câteva profeţii care ne vorbesc despre Isus şi ne întăresc credinţa în El.

În centrul mesajului biblic se află cea mai frumoasă poveste care s-a spus vreodată, şi anume aceea a Dumnezeului Creator care, în persoana Fiului Său, a părăsit gloria cerului pentru a salva omenirea din păcat şi de la moarte. În a doua parte a cărţii lui Zaharia, există câteva profeţii mesianice – făgăduinţe din Vechiul Testament cu privire la Domnul Isus – Cel care a împlinit toate aceste lucruri pentru noi.

Aceste făgăduinţe le-au fost date mai întâi copiilor lui Dumnezeu din vremea lui Zaharia cu scopul ca ei să păstreze în atenţie făgăduinţa răscumpărării. De aceea, trebuie să ţinem seama de contextul în care au fost date aceste profeţii. Pe de altă parte însă, nu le putem limita la acest context şi la împlinirea lor din momentul acela, ci este necesar să observăm cum s-au împlinit ele prin Isus. Făgăduinţele acestea au o valoare locală, pentru că au influenţat soarta poporului ales din vechime, dar şi o valoare universală, pentru că influenţează destinul întregii lumi.

De la capitolul 8, cartea lui Zaharia ia o nouă turnură. Găsim aici o succesiune de solii din partea Domnului care vorbesc despre viitorul lumii şi despre rolul poporului lui Dumnezeu. Unele pasaje sunt mai greu de înţeles, dar este clar că viitorul e luminos.

1. Ce principii putem desprinde din Zaharia 8 în ceea ce priveşte chemarea pe care am primit-o de la Dumnezeu ca adventişti de ziua a şaptea?

Planul lui Dumnezeu era ca Ierusalimul să redevină o cetate sigură, în care bătrânii să stea liniştiţi în pieţe, iar băieţii şi fetele să se joace pe uliţele pline de copii (Zaharia 8:4,5). Pentru locuitorii acestei cetăţi cotropite făgăduinţa că străzile aveau să fie sigure pentru tineri şi pentru bătrâni suna ca un vis.

Mai mult, poporul lui Dumnezeu nu avea să rămână pentru totdeauna o naţiune subordonată, ci avea să fie ca un magnet pentru alte popoare, care aveau să i se alăture în închinarea înaintea Domnului, Împăratului întregului pământ (Zaharia 14:9). Expresia „din toate limbile” din Zaharia 8:23 indică faptul că profeţia anticipa o mişcare universală.

La fel ca Isaia (Isaia 2) şi ca Mica, un contemporan al lui Isaia (Mica 4), Zaharia a văzut în viziune că avea să vină o zi în care o mulţime de oameni din multe oraşe şi din multe popoare aveau să vină la Ierusalim ca să se roage şi să-L caute pe Domnul. Prezenţa lui Dumnezeu în Sion avea să fie recunoscută de toţi în aceeaşi măsură ca şi binecuvântările pe care El le dă celor care I se închină.

Evangheliile ne spun că aceste făgăduinţe mesianice au început să se împlinească prin lucrarea Domnului Isus Hristos. De altfel, într-o ocazie, Isus a spus că, după ce va fi înălţat de pe pământ, va atrage la El pe toţi oamenii (Ioan 12:32).

Biserica lui Hristos, numită şi „Israelul lui Dumnezeu” (Galateni 6:16), are privilegiul de a lua parte la această misiune. Noi avem misiunea de a duce lumina mântuirii până la capătul pământului. În acest fel, poporul lui Dumnezeu devine o mare binecuvântare pentru întreaga lume.

2. Acum când biserica noastră caută redeşteptarea şi reforma, cum putem să ne ferim de lucrurile despre care Dumnezeu spune că le urăşte? Zaharia 8:16,17

3. Citeşte Zaharia 9:9. Cum aplică Noul Testament acest verset la Isus? Vezi Matei 21:9; Marcu 11:9,10; Luca 19:38; Ioan 12:13-15.

„Intrarea triumfală” a Domnului Isus a însemnat intrarea Sa în Ierusalim călare pe un măgăruş, în aclamaţiile mulţimii. În Biblie manifestările de bucurie apar de obicei când Dumnezeu este preamărit ca împărat (Psalmii 47, 96, 98). Despre acest Conducător smerit se spusese că va aduce neprihănire, mântuire şi o pace de durată, iar stăpânirea Sa se va întinde până la marginile pământului.

Înainte de răstignire cu numai câteva zile, Isus a intrat în Ierusalim călare pe un măgăruş şi o mare mulţime de oameni L-au întâmpinat cu bucurie. Unii sperau ca Hristos să înlăture puterea Romei şi să întemeieze Împărăţia lui Dumnezeu în Ierusalim. Totuşi Domnul Isus nu a acceptat să fie împăratul lui Israel, ci Şi-a dat viaţa pe cruce şi apoi a înviat. Fără îndoială că i-a dezamăgit pe mulţi dintre urmaşii Săi care căutau un conducător mai războinic. Ei nu-şi dădeau seama că ambiţiile lor erau nimic în comparaţie cu ceea ce aveau să obţină prin moartea Sa.

„Hristos a urmat obiceiul iudeilor în ce priveşte intrarea împărătească. Animalul pe care călărea era acela pe care călăreau regii lui Israel, iar profeţia prevestise că în felul acesta trebuia să vină şi Mesia în Împărăţia Sa. De-abia S-a aşezat pe mânz şi un puternic strigăt de triumf a umplut aerul. Cei din mulţime Îl onorau ca pe Mesia, Împăratul lor. De această dată, Isus a primit omagiul care nu îngăduise să-I fie adus niciodată mai înainte, iar ucenicii au văzut în aceasta o dovadă că fericita lor nădejde urma să se împlinească şi că Il vor vedea aşezat pe tron. Oamenii din mulţime erau convinşi că ceasul eliberării lor este aproape.” – Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii, p. 570

Mulţimea L-a primit pe Isus cu entuziasm când circumstanţele erau prielnice, însă, când lucrurile nu au mai decurs potrivit aşteptărilor lor, mulţi L-au părăsit sau chiar I s-au opus pe faţă. Ce putem învăţa de aici despre pericolul falselor aşteptări? De exemplu, ceri împlinirea unei făgăduinţe pentru vindecare sau pentru biruinţă asupra unui păcat, dar nu se întâmplă aşa cum te-ai aşteptat. Cum ne putem forma o credinţă tare, care să nu ezite atunci când lucrurile nu se petrec aşa cum am sperat, am aşteptat sau ne-am rugat?

Capitolele 12-14 din Zaharia prezintă o serie de evenimente care ar fi putut avea loc dacă Israel I-ar fi rămas credincios lui Dumnezeu. În primul rând, Domnul i-ar fi oferit biruinţa totală asupra puterilor răului şi asupra popoarelor ostile care încercau să se opună Planului Său de Mântuire (Zaharia 12:1-9). Chiar dacă Ierusalimul ar fi trebuit să fie mijlocul prin care să fie obţinută această biruinţă, meritul Îi aparţinea Domnului. În final, duşmanii urmau să fie înfrânţi şi distruşi complet.

Zaharia 12:10 marchează trecerea de la eliberarea „fizică”, lucru care s-ar fi întâmplat dacă Israel ar fi rămas credincios, la eliberarea spirituală a poporului Său credincios. După biruinţă, poporul lui Dumnezeu avea să se întoarcă la El din toată inima. Peste conducători şi peste popor avea să fie revărsat „un duh de îndurare şi de rugăciune”. Această lucrare a Duhului Sfânt, de convingere de păcat, urma să ducă la pocăinţă şi la o mare redeşteptare spirituală, eveniment pe care îl caută şi biserica noastră.

Când Dumnezeu revarsă Duhul Său, locuitorii Ierusalimului îşi întorc privirile spre Cel pe care L-au străpuns şi plâng pentru El „cum plânge cineva pe singurul său fiu”. Cuvântul ebraic pentru „străpuns” se referă întotdeauna la un tip de agresiune fizică ce este urmată de moarte (Numeri 25:8; 1 Samuel 31:4). Durerea credincioşilor este cu atât mai amară, cu cât îşi dau seama că păcatele lor au provocat moartea lui Isus Hristos.

4. Ce legătură face apostolul Ioan în Zaharia 12:10, între răstignirea Domnului Hristos şi a doua Sa venire? Ioan 19:37; Apocalipsa 1:7.

O interpretare evreiască tradiţională susţine că versetul acesta arată spre experienţa lui Mesia şi interpretarea aceasta este justificată: textul vorbeşte despre Domnul Isus şi despre moartea Sa pe cruce (compară cu Isaia 53).

„Scenele Calvarului cheamă la cea mai profundă emoţie. În legătură cu acest subiect îţi este îngăduit să manifeşti entuziasm. Gândurile şi imaginaţia noastră nu vor putea niciodată să cuprindă pe deplin faptul că Hristos, Cel atât de minunat, de nevinovat, a suferit o moarte atât de dureroasă, purtând povara păcatelor lumii.” – Ellen G. White, Marturii, vol. 2, p. 213

Ce poţi face pentru a aprecia mai mult moartea Sa şi ceea ce El ţi-a oferit prin această moarte?

Secole la rând, evreii şi creştinii care au citit Biblia au găsit în cartea lui Zaharia numeroase referiri la Mesia şi la evenimentele din timpul Său. Creştinii consideră că aceste pasaje vizează viaţa şi lucrarea Domnului Isus Hristos: Împăratul biruitor, dar smerit (Zaharia 9:9), Cel străpuns (Zaharia 12:10), Păstorul lovit (Zaharia 13:7).

În Zaharia 13:7-9, profetului îi este arătată o scenă în care Domnul trimite sabia judecăţii să-L lovească pe Păstorul cel bun. Într-o ocazie anterioară, profetul a văzut sabia ridicându-se împotriva „păstorului de nimic” (Zaharia 11:17). Însă, în acest pasaj, cel lovit este Păstorul cel bun, iar turma Sa se risipeşte. Moartea Sa aduce peste poporul lui Dumnezeu o perioadă de mare încercare şi punere la probă, în care unii mor; totuşi, toţi cei credincioşi vor fi curăţiţi.

5. Cum a aplicat Isus această profeţie la evenimentele care urmau să aibă loc în noaptea de după Cină? Matei 26:31; Marcu 14:27. Ce învăţăm din fuga ucenicilor (Matei 26:56; Marcu 14:50) despre credincioşia lui Dumnezeu în contrast cu credincioşia omului?

Imaginea lui Dumnezeu ca păstor apare în multe locuri din Biblie, din Geneza (Geneza 48:15) şi până în Apocalipsa (Apocalipsa 7:17). Prin Ezechiel, Dumnezeu îi mustră pe păstorii iresponsabili ai poporului şi promite să caute oile pierdute şi să aibă grijă de ele. Isus a aplicat aceste cuvinte la Sine, declarând că El este Păstorul cel bun care Îşi dă viaţa pentru oile Sale (Ioan 10:11).

Gândeşte-te la situaţiile în care ai fost necredincios Domnului. Cum a continuat El să-ţi arate milă şi har? Cum ar trebui să răspunzi la mila şi harul Său?

6. Citeşte Zaharia 14. Cum înţelegem ce se spune aici?

În ultimul capitol, Zaharia descrie o zi în care toate popoarele nepocăite se vor aduna împotriva Ierusalimului. Domnul va interveni în ultimul moment şi va întemeia Împărăţia Sa veşnică pe pământ. Toţi cei care I se opun sunt distruşi şi toate popoarele se vor închina înaintea singurului Dumnezeu adevărat. Domnul va fi împărat peste întregul pământ. El va fi Domn, iar Numele Său va fi înălţat mai presus de orice nume. Marele EU SUNT exprimă esenţa a ceea ce El este şi va fi. Toate aceste lucruri ar fi avut loc în condiţiile în care Israel ar fi rămas credincios, dar ele se vor împlini totuşi, la scară mai mare, cu ocazia răscumpărării finale a oamenilor de pretutindeni.

Când anunţă venirea lui Mesia, Zaharia nu trage o linie de demarcaţie între prima şi a doua Sa venire. La fel ca şi în cazul altor profeţi, el percepe venirea împărăţiei lui Mesia ca pe un eveniment glorios. În prezent, noi putem face această distincţie numai în lumina primei Sale veniri. De asemenea, putem fi recunoscători pentru tot ce s-a realizat la Calvar pentru mântuirea noastră. Şi, astfel, putem privi cu bucurie şi cu dor spre Împărăţia veşnică a lui Dumnezeu (Daniel 7:14).

Partea finală a acestei cărţi profetice conţine descrierea Ierusalimului glorios, plin de oameni care trăiesc în pace. Cei mântuiţi din toate naţiunile se vor închina Împăratului veşnic. Toată cetatea Ierusalim va fi plină de sfinţenia templului.

Dacă studiem aceste făgăduinţe măreţe în contextul învăţăturii generale a Bibliei, ajungem la concluzia că împlinirea finală a acestor profeţii va avea loc după a doua venire a lui Isus, în Noul Ierusalim, locul unde se va aduna şi se va închina poporul lui Dumnezeu de pretutindeni. Temele cântări lor de laudă ale credincioşilor vor fi mântuirea, bunătatea şi puterea lui Dumnezeu, la fel ca în imnul celebru cântat pe ţărmul Mării Roşii: „Domnul va împărăţi în veac şi în veci de veci” (Exodul 15:18). Profeţii din vechime şi credincioşii din toate veacurile au aşteptat cu nerăbdare acest eveniment măreţ.

Meditează la răscumpărarea finală care ne-a fost promisă – un cer nou şi un pământ nou, unde nu există păcat, moarte, suferinţă sau pierdere. Ce motive ai să crezi această făgăduinţă? Ce poţi face pentru a o păstra mereu în suflet, în mod special atunci când suferi, când îţi este frică sau când eşti mâhnit?

„În zilele cele mai întunecate ale luptei îndelungate cu răul, bisericii lui Dumnezeu i-au fost date descoperiri cu privire la planul cel veşnic al lui Iehova. Poporului Său i-a fost îngăduit să privească dincolo de încercările prezentului, la biruinţele viitorului, când lupta va fi sfârşită şi cei răscumpăraţi vor intra în stăpânirea ţării făgăduite. Aceste viziuni ale slavei viitoare, scene descrise de mâna lui Dumnezeu, să fie scumpe bisericii Sale de astăzi, când lupta veacurilor se apropie cu repeziciune de încheiere, iar binecuvântările făgăduite sunt gata să se împlinească în curând în toată plinătatea lor. […]

Popoarele celor mântuiţi nu vor cunoaşte altă lege decât legea cerului. Toţi vor fi o familie fericită, unită, îmbrăcată cu veşminte de laudă şi de mulţumire. Stelele dimineţii vor cânta privind scena, iar fiii lui Dumnezeu vor striga de bucurie, în timp ce Dumnezeu şi Hristos Se vor uni în proclamaţia: «Nu va mai fi păcat şi moarte nu va mai fi.»„ – Ellen G. White, Profeţi şi regi, p. 722, 732, 733

Întrebări pentru discuţie

1. Oricâte eforturi au depus oamenii pentru a face lumea mai bună, starea lumii continuă să se înrăutăţească. Potrivit Bibliei, paradisul pe care îl dorim cu toţii va exista numai când Hristos va reveni şi va face un cer nou şi un pământ nou. În acest caz, de ce mai suntem chemaţi să îi aducem omenirii mângâiere, vindecare şi consolare?

2. Secţiunea de joi a studiului a subliniat faptul că multe profeţii din Vechiul Testament par să nu facă distincţie între prima şi a doua venire a lui Isus. Ce ne spune aceasta despre relaţia strânsă dintre cele două veniri, din punctul de vedere al Planului de Mântuire? De ce depind ele una de cealaltă, de ce a doua venire nu ar putea exista fără prima, iar prima nu ar avea niciun rost dacă nu ar exista a doua?

3. În căutarea redeşteptării şi a reformei în biserica noastră, ce lucruri putem învăţa din cartea lui Zaharia în ceea ce priveşte pregătirea individuală şi colectivă pentru revărsarea Duhului Sfânt, eveniment esenţial pentru redeşteptarea şi reforma de care avem atâta nevoie?