Poporul deosebit al lui Dumnezeu (Mica)

Gândul central: Domnul era dispus să-l ierte pe poporul Său şi să-l vindece, în ciuda gravei sale apostazii.

Profetul Mica a slujit într-una dintre cele mai negre perioade din istoria lui Israel. De mai mulţi ani, ţara era divizată în două regate. Regatul de Nord (Israel) fusese deja cucerit de Asiria, iar în Regatul de Sud (Iuda) se strecuraseră treptat răul şi violenţa. Observând aceste lucruri, Mica a predicat împotriva păcatelor fatale ale necinstei, nedreptăţii, mitei şi suspiciunii. El a fost primul proroc biblic care a profetizat distrugerea Ierusalimului (Mica 3:12).

Totuşi, prin inspiraţie profetică, el a văzut o licărire de speranţă în acea epocă întunecată. A privit, cu ajutorul lui Dumnezeu, dincolo de pedeapsa iminentă. El a transmis cuvinte de încurajare şi a anunţat că Acela care avea să stăpânească peste Israel avea să vină din Betleem. Mesia avea să-l mântuiască pe Israel şi avea să facă pace între naţiuni, învăţându-le să îşi facă din suliţe cosoare (Mica 4:3). Mustrarea Domnului avea să fie calea de refacere şi de binecuvântare.

1. Ce invitaţie este adresată în Mica 1:1-9?

Aici, profetul invită întreg pământul să fie martor la pedeapsa pe care Dumnezeu avea să o trimită împotriva poporului Său care păcătuise. El aminteşte în mod special Samaria şi Ierusalimul, întrucât conducătorii lor nu au fost pentru popor un model de ascultare deplină de voinţa Domnului. De aceea, aveau să fie primele cetăţi distruse.

Gândul distrugerii ţării sale a produs în sufletul lui Mica o tensiune profundă. Prin chemarea profetică, el se identifica total cu planurile lui Dumnezeu şi era nevoit să anunţe ce avea să se întâmple în viitorul apropiat. Pe de altă parte însă, el îşi iubea poporul şi gândul că va fi dus în robie îl făcea să plângă. De multe ori, profetul simţea cel mai viu impactul devastator al unei veşti rele.

2. Ce ne spun următoarele texte despre misiunea dificilă a profeţilor?
Numeri 11:10-15
1 Împăraţi 19:14
Ieremia 8:21 – 9:2
Ezechiel 24:15-18
2 Corinteni 11:23-27

Profeţii lui Dumnezeu erau afectaţi într-o măsură foarte mare de mesajele pe care le transmiteau. Lor nu le făcea plăcere să vorbească despre lucrurile teribile care aveau să se întâmple. Adeseori, făceau cântece de jale pentru a-şi exprima reacţia faţă de dezastrele iminente. Durerea lor era reală. Mesajul ajungea la ascultătorii lor atât prin cuvintele profetice, cât şi prin semne exterioare care adeseori exprimau o durere interioară profundă. Reacţia lui Mica faţă de judecata anunţată ne aminteşte de Isaia, care a umblat trei ani la rând desculţ şi pe jumătate dezbrăcat, ca semn vizibil al ruşinii pe care avea să o aducă robia. De asemenea, putem citi despre marea suferinţă pe care a îndurat-o Ellen G. White în timpul slujirii ei. Vom înţelege astfel mai bine situaţiile prin care au trecut slujitorii Domnului.

Citeşte 1 Petru 4:14-16 şi apoi priveşte la tine şi la încercările prin care treci. În ce măsură se datorează suferinţa aceasta credincioşiei tale faţă de Dumnezeu? În ce măsură este ea o urmare a necredincioşiei tale?

3. Ce păcate ale poporului sunt condamnate în Mica 2:1-11 şi Mica 3?

„Venirea lui Ahaz la tron i-a adus pe Isaia şi pe tovarăşii lui în faţa unei situaţii mai rele decât oricare alta care existase vreodată în ţara lui Iuda. Mulţi dintre cei care se împotriviseră cândva influenţei seducătoare a practicilor idolatre au fost convinşi acum să se închine zeităţilor păgâne. Prinţii din Iuda s-au dovedit necredincioşi însărcinării lor; s-au ridicat proroci mincinoşi cu solii ca să-i rătăcească şi chiar unii dintre preoţi, pentru plată, dădeau învăţături greşite. Totuşi fruntaşii în această apostazie păstrau formele închinării la adevăratul Dumnezeu şi pretindeau să fie socotiţi ca făcând parte din poporul lui Dumnezeu.

Prorocul Mica, cel care a dat mărturie în acele vremuri tulburi, spunea că păcătoşii din Sion în timp ce susţineau că «se sprijină pe Domnul» şi huleau, fălindu-se: «Nu este oare Domnul în mijlocul nostru? Nu ne poate atinge nicio nenorocire», continuau să clădească «Sionul cu sânge şi Ierusalimul cu nelegiuire» (Mica 3:11,10).” – Ellen G. White, Profeţi şi regi, p. 322

Una dintre problemele constante ale poporului evreu deriva din ideea greşită că statutul lor special de popor al lui Dumnezeu – care se bucura de cunoaşterea Dumnezeului adevărat în contrast cu nebunia idolatriei păgâne (vezi Psalmii 115:4-9) – le oferea imunitate faţă de pedeapsa divină. Însă adevărul era că ei aveau să fie socotiţi vinovaţi de păcatele lor cu atât mai mult, cu cât aveau acest statut special. Domnul i-a avertizat în repetate rânduri că toate binecuvântările pe care le primeau, ocrotirea şi prosperitatea lor depindeau de ascultarea de poruncile Sale: „Numai ia seama asupra ta şi veghează cu luare-aminte asupra sufletului tău, în toate zilele vieţii tale, ca nu cumva să uiţi lucrurile pe care ţi le-au văzut ochii şi să-ţi iasă din inimă; fă-le cunoscute copiilor tăi şi copiilor copiilor tăi” (Deuteronomul 4:9).

Suntem şi noi adventiştii, expuşi pericolului de a ne înşela cu gândul că, având atât de multă Lumină, nu vom fi traşi la răspundere pentru faptele noastre?

În cartea lui Mica, trecerea de la pasajele sumbre la cele pline de speranţă se face adeseori brusc. Şi tot în ea găsim una dintre cele mai cunoscute profeţii mesianice.

4. Citeşte Mica 5:2. Despre cine este vorba aici? Ce ni se descoperă despre El? Vezi şi Ioan 1:1-3; 8:58; Coloseni 1:16,17.

Cel a cărui origine este din zilele veşniciei şi care avea să stăpânească peste Israel urma să vină dintr-un orăşel din Iudeea. Mica 5:2 este unul dintre cele mai preţioase versete biblice. El a fost scris pentru a-i încuraja pe aceia care L-au aşteptat cu nerăbdare pe Împăratul promis de profeţi. Domnia Lui avea să fie caracterizată de putere, dreptate şi pace (Mica 5:4-6).

David s-a născut în Betleem, orăşel cunoscut şi sub numele de Efrata (Geneza 35:19). Menţionarea acestui orăşel subliniază originea modestă a lui David, dar şi a Urmaşului său care avea să fie Adevăratul Păstor al poporului Său („va păstori poporul în puterea Domnului” – Mica 5:4, NTR). În Betleem, profetul Samuel l-a uns ca împărat peste Israel pe David, fiul cel mai mic al lui Isai (1 Samuel 16:1-13; 17:12). Când magii au venit să-l caute pe „Împăratul de curând născut al iudeilor”, regele Irod i-a întrebat pe cunoscătorii Scripturilor unde trebuia să se nască acesta (Matei 2:4-6), iar ei au deschis la pasajul din Mica, unde era prezis că Mesia avea să Se nască în micul oraş Betleem.

Deşi mintea noastră limitată şi decăzută nu poate cuprinde acest gând, Pruncul născut în Betleem era Dumnezeul veşnic, Creatorul cerurilor şi ai pământului. „Din zilele veşniciei, Domnul Isus Hristos era una cu Tatăl” – Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii, p. 19. Oricât de dificil ar fi de crezut, adevărul acesta este un adevăr fundamental în creştinism: Dumnezeul Creator a luat asupra Sa natura umană şi, în această natură umană, S-a oferit ca jertfă pentru păcatele noastre. Dacă îţi vei lua timp să meditezi la concluziile pe care le putem trage de aici despre valoarea vieţii noastre şi despre valoarea noastră personală înaintea lui Dumnezeu, viaţa ta se va schimba radical. Oamenii se luptă să descopere sensul şi scopul existenţei lor, dar noi avem temelia crucii care ne ancorează în semnificaţia reală a vieţii şi ne oferă speranţa că există ceva mult mai frumos dincolo de tot ce ne poate oferi lumea aceasta.

În deschiderea capitolului 6 din Mica, Dumnezeu intră în dialog cu poporul Său şi enumeră toate lucrurile pe care le-a făcut pentru el. În replică, închinătorul intră în templu şi întreabă ce poate face pentru a fi pe placul lui Dumnezeu. Cu ce dar se poate înfăţişa înaintea Sa: cu viţei de un an, cu mii de berbeci, cu zeci de mii de râuri de untdelemn sau cu întâiul lui născut? Observăm aici că mărimea şi valoarea darului creşte treptat.

5. Ce adevăr crucial, de o importanţă deosebită pentru noi, adventiştii de ziua a şaptea, este prezentat în Mica 6:1-8? Ce concluzie tragem de aici cu privire la faptul că adevărul înseamnă mai mult decât o doctrină adevărată şi înţelegerea în detaliu a profeţiei? (Vezi şi Matei 23:23.)

Profetul declară că Dumnezeu a arătat deja ce aşteaptă din partea închinătorilor. Israeliţii ştiau din învăţăturile lui Moise ce făcuse Dumnezeu pentru ei (Deuteronomul 10:12,13). Răspunsul dat de Mica nu era o descoperire nouă, nu era o cerinţă nouă din partea Domnului. Se ştia deja foarte bine că jertfele şi slujbele preoţeşti nu erau cea dintâi preocupare a Sa. Dorinţa Lui supremă era ca ei să fie drepţi cu semenii lor şi să dea dovadă de devotament şi de dragoste faţă de El. Cel mai scump şi mai mare dar pe care I-l puteau aduce era ascultarea!

Mica 6:8 este declaraţia cea mai succintă despre voia lui Dumnezeu pentru poporul Său. Ea sintetizează toate învăţăturile profeţilor despre religia adevărată: o viaţă în care să se dea dovadă de dreptate, de milă şi de o umblare smerită cu Domnul. Dreptatea este împlinită la îndemnul Duhului lui Dumnezeu. Ea are de-a face cu egalitatea între oameni şi cu corectitudinea faţă de toţi, în special faţă de cei slabi şi neputincioşi care sunt exploataţi de alţii. Mila înseamnă îndurare manifestată din dragoste şi din devotament faţă de alţii. Umblarea smerită cu Dumnezeu se referă la punerea lui Dumnezeu pe primul loc în viaţa noastră şi la trăirea în ascultare de voinţa Sa.

De ce este mai uşor să păzim Sabatul cu stricteţe decât să facem dreptate, să iubim mila şi să umblăm smeriţi cu Dumnezeu?

Cartea lui Mica începe cu descrierea pedepselor, dar se încheie prin cuvinte de speranţă. Unii oameni încearcă să înlăture sau să nege realitatea pedepselor lui Dumnezeu. Însă prin aceasta ei cad în aceeaşi capcană în care au căzut şi contemporanii lui Mica, cei care credeau că Dumnezeu nu va pedepsi niciodată poporul ales.

Dar dreptatea este reversul dragostei şi al preocupării lui Dumnezeu pentru noi. Vestea bună anunţată de Mica este aceea că pedeapsa nu e niciodată ultimul cuvânt al lui Dumnezeu. În Scriptură, Domnul trece mereu de la judecată la iertare, de la pedeapsă la har şi de la suferinţă la speranţă.

6. Ce referiri la Evanghelie se fac în Mica 7:18-20? Ce speranţă găsim aici? De ce avem o nevoie disperată de ea?

Ultimele versete din cartea lui Mica conţin cuvintele de laudă şi de speranţă ale profetului. Întrebarea: „Care Dumnezeu este ca Tine…?” ne trimite cu gândul la semnificaţia numelui Mica – „Cine este ca Dumnezeu?”. Prin această întrebare se subliniază unicitatea lui Dumnezeu şi adevărul că nu mai este nimeni ca El. De fapt, cine poate fi ca El? Numai El este Creatorul. Toate celelalte fiinţe sunt create. Dar ceea ce contează în primul rând este caracterul Său: Dumnezeu este plin de har, dispus să ierte, gata să facă tot ce ţine de El pentru a ne scăpa de pedeapsa eternă pe care o merităm din plin. El a fost dispus să facă toate aceste lucruri pentru poporul evreu şi este dispus să le facă şi pentru noi.

Poate că astăzi ne aflăm într-o situaţie dificilă sau trecem printr-o experienţă dureroasă care ne determină să ne întrebăm de ce îngăduie Dumnezeu să ni se întâmple astfel de lucruri. Uneori e prea greu să înţelegem de ce trebuie să trecem prin asemenea încercări. În aceste momente, speranţa noastră se îndreaptă spre Domnul care promite că va arunca păcatele noastre în adâncurile mării. Când ne aducem aminte ce a făcut El pentru noi în trecut, viitorul nostru se luminează de speranţă.

Cercetează-te bine pe tine însuţi. De ce singura ta speranţă este în făgăduinţa că Dumnezeu va arunca păcatele tale în adâncurile mării?

„Dacă ar fi cunoscut tot ce avusese privilegiul să cunoască şi ar fi luat seama la lumina pe care i-o trimisese Cerul, cetatea ar fi putut să rămână în picioare în mândria prosperităţii, împărăteasa naţiunilor, liberă în puterea dată de Dumnezeu. La porţile sale, n-ar fi stat ostaşi înarmaţi. […] Soarta fericită care ar fi binecuvântat Ierusalimul, dacă L-ar fi primit pe Răscumpărătorul lui, s-a înfăţişat înaintea Fiului lui Dumnezeu. El a văzut că, prin El, cetatea ar fi putut să fie vindecată de dureroasa ei boală, ar fi fost eliberată din sclavie şi ar fi fost întărită ca o puternică metropolă a pământului. De pe zidurile ei, porumbelul păcii ar fi zburat la toate naţiunile. Ea ar fi fost diadema plină de slavă a lumii.” Ellen G. White, Hristos, lumina lumii, p. 577

Întrebări pentru discuţie

1. Dacă vrei să afli mai multe despre suferinţa profeţilor lui Dumnezeu, citeşte din cartea Schiţe din viaţa mea de Ellen G. White. Ce ai descoperit despre încercările şi truda cu care se confruntă mesagerii credincioşi ai lui Dumnezeu?

2. Este atât de uşor să ne lăsăm absorbiţi de formele religiei, de tradiţiile şi de ceremoniile ei! În ele însele, nu sunt rele, dar ce se întâmplă atunci când ele devin un scop în sine şi nu un mijloc care ne arată ce înseamnă să fii în mod real un copil al lui Dumnezeu?

3. Meditează mai mult la ideea întrupării, la ideea că Dumnezeul Creator a luat asupra Sa trupul uman. Un teolog medieval scria: „Păstrând tot ce era, Hristos a luat asupra Sa ceea ce nu era”, adică natura noastră umană. Gândeşte-te ce ne descoperă acest adevăr uimitor despre dragostea lui Dumnezeu pentru noi. Ce sentimente ar trebui să ne inspire acest gând?