Încredere în bunătatea lui Dumnezeu (Habacuc)

Gândul central: Poate că nu înţelegem întotdeauna de ce au loc tragedii în viaţa noastră, dar putem avea încredere în Dumnezeu, orice s-ar întâmpla.

La sfârşitul unei predici despre prezenţa lui Dumnezeu alături de noi în mijlocul adversităţilor vieţii, o doamnă se duce la predicator şi îl întreabă cu lacrimi în ochi:

– Pastore, unde era Dumnezeu în ziua în care mi-a murit singurul băiat?

Citind pe chipul ei durerea adâncă, pastorul a păstrat câteva secunde de tăcere şi apoi i-a răspuns:

– În ziua aceea, Dumnezeu era tot acolo unde Se afla atunci când Fiul Său a murit ca să ne scape de moartea veşnică!

La fel ca noi, Habacuc a fost martor la acte de nedreptate şi de violenţă şi la multe rele. În plus, Dumnezeu părea a nu spune nimic despre toate acestea, ci i-a cerut doar să aibă încredere în făgăduinţele Sale.

Profetul nu a trăit să vadă împlinirea acestor făgăduinţe şi totuşi a învăţat să aibă încredere în ele. Cartea lui începe cu o plângere pe care o aduce înaintea lui Dumnezeu, dar se încheie cu unul dintre cele mai frumoase imnuri din Biblie.

Asemenea lui Habacuc, şi noi trebuie să aşteptăm cu credinţă până când pământul „va fi plin de cunoştinţa slavei Domnului, ca fundul mării de apele care-l acoperă”.

1. Ce întrebări îi adresează Habacuc lui Dumnezeu? Deşi situaţia noastră este diferită de situaţia sa, cât de des ne punem şi noi astfel de întrebări? Habacuc 1

Habacuc se distinge de ceilalţi profeţi printr-o trăsătură unică: el nu i-a vorbit poporului din partea lui Dumnezeu, ci I-a vorbit lui Dumnezeu despre popor. Efortul său de a înţelege planurile divine începe cu un strigăt de nedumerire: „Până când, Doamne?” În Biblie, întrebarea aceasta introduce, de obicei, o lamentaţie (Psalmii 13:1; Ieremia 12:4), iar cel care o pune se află într-o situaţie critică din care caută să scape.

Criza în care Habacuc strigă după ajutor este cauzată de violenţa ce caracteriza societatea în care trăia. Cuvântul din originalul ebraic tradus aici cu „silnicie” sau „violenţă” este hamas şi este utilizat de şase ori în cartea lui Habacuc. El transmite ideea de prejudiciu, atât de ordin fizic, cât şi moral, adus altora (Geneza 6:11).

Fiind profet, Habacuc ştie cât de mult iubeşte Dumnezeu dreptatea şi cât de mult urăşte asuprirea şi se întreabă de ce permite El să mai existe nedreptate. Pretutindeni în jur, vede acte de violenţă şi de încălcare a legii şi, aparent, cei răi reuşesc să-i înfrângă pe cei neprihăniţi. Dreptatea este pervertită de cei puternici, la fel cum s-a întâmplat în vremea lui Amos (Amos 2:6-8) şi cum se întâmplă şi în zilele noastre.

În răspunsul Său, Dumnezeu Îşi dezvăluie planurile de viitor: El va folosi armata Babilonului pentru a-l pedepsi pe poporul Său. Vestea aceasta îl surprinde pe profet. El nu se aştepta ca Domnul să-i disciplineze pe iudei printr-o armată păgână. În versetul 8, cavaleria babiloniană este comparată cu leopardul, cu lupul şi cu vulturul, trei animale de pradă cunoscute pentru viteza şi forţa lor, care îi aduc victimei o moarte violentă.

În aroganţa şi cruzimea lui, Babilonul nu dă socoteală nimănui, nu dă semne de remuşcare şi nici nu oferă compensaţii. El încalcă ordinea elementară a vieţii create. Habacuc află că armata Babilonului va fi „toiagul” sau „nuiaua” prin care Dumnezeu Îşi va manifesta urgia (Isaia 10:5). Pedeapsa avea să vină în timpul vieţii lui (Habacuc 1:5). Toată această situaţie ridică noi întrebări legate de dreptatea divină.

Ce putem face pentru a învăţa să ne încredem în bunătatea şi dreptatea lui Dumnezeu, chiar dacă lumea pare a fi plină de răutate şi nedreptate? Care este singurul nostru loc de adăpost?

În Habacuc 1:12-17, răspunsul pe care Dumnezeu i-l dă profetului ridică o întrebare şi mai tulburătoare: Lucrează Dumnezeu prin cei răi pentru a-i pedepsi pe cei care sunt mai neprihăniţi decât ei?

În versetul 17, Habacuc pune o întrebare cu privire la dreptatea divină. Nedumerirea lui este legată nu numai de starea de decădere a propriului popor, ci şi de faptul că patria sa avea să fie pedepsită prin intermediul unui alt popor mai rău. Păcatele lui Iuda îi erau cunoscute, dar, în pofida lor, poporul său şi, îndeosebi, oamenii neprihăniţi din mijlocul lui nu erau atât de răi ca păgânii din Babilon.

2. Ce speranţă ne este prezentată în Habacuc 2:2-4?

Acesta este unul dintre cele mai importante pasaje din Scriptură. Versetul 4, în special, exprimă esenţa Evangheliei şi este textul fundamental care se pare că a declanşat Reforma protestantă. Noi primim neprihănirea lui Dumnezeu prin credinţa în Isus Hristos; neprihănirea lui Dumnezeu Însuşi este aşezată în dreptul nostru. Neprihănirea Sa devine neprihănirea noastră. Acest act poartă denumirea de îndreptăţire prin credinţă.

3. Cum au utilizat scriitorii Noului Testament Habacuc 2:4? Romani 1:17; Galateni 3:11; Evrei 10:38.

Frământat de aceste întrebări despre rău, neprihănire şi mântuire, Habacuc arată contrastul dintre cei credincioşi şi cei îngâmfaţi (vers. 4). Destinul acestor două categorii de oameni este determinat de purtarea lor: cei mândri vor cădea, pe când cei neprihăniţi vor trăi prin credinţă. În original, cuvântul ebraic pentru credinţă (’emuna) are sensul de „credincioşie”, „statornicie” şi „verticalitate”. Cel care trăieşte prin credinţă nu este mântuit prin faptele sale, dar faptele sale arată că el trăieşte prin credinţă. Credinţa sa este descoperită în fapte şi, astfel, el are făgăduinţa vieţii veşnice.

4. Ce răspuns dă Dumnezeu la întrebarea profetului? Ce vaiuri şi ce făgăduinţe sunt rostite? Habacuc 2

Răspunsul pe care îl dă Dumnezeu la întrebarea lui Habacuc din capitolul 1:17 apare în capitolul 2 şi se continuă sub forma unui imn în care cel mândru este luat în derâdere. Prin cele cinci vaiuri (Habacuc 2:6,9,12,15,19) se subliniază ideea că soarta Babilonului este hotărâtă. Pedepsirea duşmanului va respecta principiul „măsură pentru măsură”. În final, ceea ce a făcut aceea i se va face. Duşmanul va lua locul victimei şi va culege ce a semănat, pentru că Dumnezeu nu Se lasă batjocorit de fiinţele omeneşti îngâmfare (Galateni 6:7).

Spre deosebire de asupritor, care îşi primeşte în final pedeapsa de la Dumnezeu, cel neprihănit are făgăduinţa vieţii veşnice prin Hristos, indiferent de întâmplările prin care trece în această viaţă. Când descrie rămăşiţa credincioasă din timpul sfârşitului, cartea Apocalipsa foloseşte expresia „răbdarea sfinţilor” (Apocalipsa 14:12). Într-adevăr, cei neprihăniţi aşteaptă cu răbdare intervenţia divină, chiar dacă aceasta are loc abia la revenirea lui Isus.

5. Ce răspuns oferă Evrei 11:1-13 la întrebările noastre legate de providenţa şi dreptatea divină?

În esenţă, răspunsul lui Dumnezeu la întrebările lui Habacuc este o confirmare a prezenţei Sale statornice. Mesajul cărţii lui Habacuc şi, totodată, mesajul întregii revelaţii biblice este încrederea în prezenţa lui Dumnezeu şi bizuirea pe judecata Sa, în ciuda tuturor aparenţelor contrare. Credinţa în cărţile profeţilor înseamnă încredere în Domnul şi în caracterul Său neschimbător.

„Credinţa care i-a întărit pe Habacuc şi pe toţi cei sfinţi şi drepţi din zilele acelea de grea încercare era aceeaşi credinţă care îl susţine pe poporul lui Dumnezeu din zilele noastre. În ceasurile cele mai întunecate, în împrejurările cele mai descurajatoare, credinciosul creştin îşi poate ţine sufletul legat de Izvorul a toată lumina şi puterea. Zi de zi, prin credinţa în Dumnezeu, nădejdea şi curajul lui pot fi reînnoite.” – Ellen G. White, Profeţi şi regi, p. 386, 387

6. Citeşte Habacuc 3. Ce face Habacuc? De ce este lucrul acesta important, date fiind circumstanţele grele şi întrebările dificile cu care se confruntă profetul?

Printr-o rugăciune cântată (Habacuc 3:19 u.p.), profetul mărturiseşte că acceptă căile lui Dumnezeu. El este pe deplin conştient de puterea Domnului şi Îi cere să Îşi aducă aminte de îndurările Sale atunci când pedepseşte. Cu reverenţă, profetul rememorează marile Sale lucrări din trecut şi îi cere izbăvirea. Habacuc pare să privească atât spre evenimentul exodului, cât şi spre ziua Domnului. Dorinţa sa cea mai mare este ca Domnul să-Şi manifeste puterea în situaţia în care el se găseşte.

Imnul din capitolul 3 descrie în imagini poetice eliberarea lui Israel din robia egipteană. Ceea ce s-a întâmplat în vremea exodului este o prefigurare a marii zile a judecăţii. Oamenii evlavioşi nu au de ce să se teamă de ziua Domnului, dar trebuie să aştepte, să persevereze şi să se bucure de speranţa pe care o au. De asemenea, imnul preamăreşte puterea, slava şi triumful lui Dumnezeu. Domnul este descris ca fiind suveranul întregului pământ. Descoperirea slavei Sale se aseamănă cu splendoarea răsăritului de soare (Habacuc 3:4).

Dumnezeu judecă popoarele asupritoare şi, în acelaşi timp, îi aduce poporului Său mântuire; El vine în carul Său de biruinţă (Habacuc 3:8). Puterea Sa nu lucrează întotdeauna în mod vizibil, dar omul credinţei ştie că Dumnezeu este cu el, orice s-ar întâmpla.

Habacuc ne invită să aşteptăm cu răbdare ziua Domnului, ziua mântuirii în care El îi va aşeza pe cei neprihăniţi pe pământ şi va umple pământul cu slava Sa. Prin cântece de laudă la adresa Domnului, cei credincioşi se încurajează unii pe alţii (Efeseni 5:19,20; Coloseni 3:16) să mediteze la lucrările lui Dumnezeu din trecut şi să spere într-un viitor glorios. Prin exemplul său, Habacuc ne arată cum putem rămâne tari, trăind cu această viziune.

Gândeşte-te la modul în care te-a condus Dumnezeu în trecut. Cum te ajută această meditaţie să îţi formezi obiceiul de a avea încredere în El şi în bunătatea Sa, indiferent ce îţi rezervă viitorul apropiat? De ce este important să privim spre viaţa veşnică viitoare?

7. Ce manifestări ale puterii şi ale măreţiei lui Dumnezeu sunt prezentate la încheierea cărţii? Care este atitudinea profetului? Habacuc 3:17-19, vezi şi Filipeni 4:11. Cum putem avea şi noi o astfel de atitudine?

În încheierea cărţii sale (Habacuc 3:16-19), profetul descrie reacţia pe care a avut-o la descoperirea puterii şi a bunătăţii lui Dumnezeu. Rememorarea modului în care a intervenit Dumnezeu îi inspiră curaj în faţa atacurilor duşmanului. Sufletul îi este cuprins de teamă în timp ce aşteaptă ca pedeapsa lui Dumnezeu să cadă asupra poporului. Probabil că, în urma invaziei, smochinii şi măslinii, atât de valoroşi în Palestina vor fi distruşi; la fel, viţa-de-vie, grâul, oile şi vitele. Cu toate acestea, el îşi păstrează credinţa neştirbită, fiindcă L-a văzut pe Domnul în viziune.

Habacuc ştia din experienţele sale anterioare că Dumnezeu este întotdeauna credincios şi de aceea se încredinţează voii Sale (Habacuc 3:16-19). Circumstanţele nu îi sunt favorabile, însă el ia decizia de a-şi pune încrederea în Domnul şi în bunătatea Sa, oricât de disperată i s-ar părea situaţia.

Profetul aşteaptă cu credinţă, chiar dacă nu are niciun semn imediat al intervenţiei divine. Prin dialog, prin luarea în derâdere a duşmanului şi printr-un imn de laudă, el i-a învăţat pe credincioşii din toate secolele să îşi dezvolte o credinţă vie în Eliberator. I-a încurajat prin exemplul său să dialogheze cu Dumnezeu, să îşi verifice loialitatea faţă de El în vremuri de restrişte, să îşi întărească speranţa în El şi, totodată, să Îl laude.

Habacuc îşi încheie cartea cu o frumoasă atitudine de credinţă: oricât de grea ar fi viaţa, ne putem găsi bucuria şi tăria în Domnul. Mesajul subliniat iar şi iar este că trebuie să aşteptăm cu răbdare intervenţia divină atunci când trecem printr-o strâmtorare care pare să nu aibă sfârşit. Cât de relevantă este această temă pentru noi adventiştii de ziua a şaptea dat fiind că însuşi numele nostru exprimă credinţa în revenirea lui Isus?

Citiţi comentariile de mai jos şi discutaţi clarificările pe care le aduc mesajului cărţii lui Habacuc.

„Există un răspuns la întrebarea lui Habacuc. Este un răspuns exprimat nu în planul ideilor, ci în planul evenimentelor. Dumnezeu răspunde prin fapte, prin evenimente care vor avea loc, dar răspunsul nu poate fi exprimat în cuvinte. Răspunsul va veni cu certitudine – «dacă zăboveşte aşteaptă-». Este adevărat, perioada aceasta de timp este greu de suportat; cel neprihănit este îngrozit de ceea ce vede. Dar la aceasta este dat marele răspuns: «Cel neprihănit va trăi prin credinţa lui.» Şi de data aceasta, este un răspuns exprimat nu în planul ideilor, ci în planul existenţei. Pentru profet, credinţa înseamnă încredere în Acela în a cărui prezenţă calmul este o formă de cunoaştere.” – Abraham J. Heschel, The Prophets, p. 143

„Trebuie să cultivăm şi să încurajăm credinţa despre care au mărturisit prorocii şi apostolii – acea credinţă care se sprijină pe făgăduinţele lui Dumnezeu şi aşteaptă mântuirea la timpul şi în felul hotărâte de El. Cuvântul sigur al prorociei îşi va găsi împlinirea finală în arătarea glorioasă a Domnului şi Mântuitorului nostru, Isus Hristos, ca Împărat al împăraţilor şi Domn al domnilor. Timpul de aşteptare poate părea lung, sufletul poate fi apăsat de împrejurări descurajatoare, mulţi în care ne-am pus încrederea pot cădea pe cale, dar, împreună cu prorocul care s-a străduit să-l încurajeze pe Iuda într-o vreme de decădere fără egal, să spunem cu încredere: «Domnul este însă în Templul Lui cel sfânt. Tot pământul să tacă înaintea Lui!» (Habacuc 2:20).” – Ellen G. White, Profeţi şi regi, p. 387, 388

Întrebări pentru discuţie

1. Prezintă pe scurt dialogul lui Habacuc cu Dumnezeu. Care era principala lui nemulţumire? Care a fost reacţia sa la răspunsurile date de Dumnezeu?

2. Este oare posibil ca, în ochii lui Dumnezeu, întrebările oneste şi chiar îndoielile să fie o atitudine religioasă mai plăcută decât o credinţă de suprafaţă? Argumentează-ţi răspunsul.

3. Toţi adventiştii de ziua a şaptea din generaţiile trecute au crezut că Hristos va reveni în timpul vieţii lor şi că vor vedea împlinirea finală a acestor frumoase făgăduinţe. Cum putem învăţa să ne păstrăm credinţa în timp ce aşteptăm revenirea Sa?