Cele şapte trâmbiţe

În scena peceţii a cincea, am văzut că strigătul martirilor reflectă strigătul credincioşilor asupriţi ai lui Dumnezeu din toate secolele. Ei sunt înfăţişaţi stând sub altar şi cerându-l lui Dumnezeu dreptate şi răzbunare: „Până când, Doamne?” (Apocalipsa 6:10). Glasul din cer îi îndeamnă să aştepte, pentru că va veni şi ziua în care Dumnezeu îi va judeca pe cei care le-au făcut rău. Apocalipsa 6:15-17 îl înfăţişează pe Isus Întorcându-Se pe pământul acesta şi aducând judecata asupra celor care le-au făcut rău urmaşilor Săi.

Scena peceţii a cincea prezintă experienţa poporului lui Dumnezeu de-a lungul istoriei, din vremea lui Abel şi până la vremea când Dumnezeu va judeca şi va răzbuna În final „sângele robilor Săi” (Apocalipsa 19:2). Credincioşii trebuie să rămână neclintiţi şi să aibă încredere că El le ascultă rugăciunile.

Viziunea despre cele şapte trâmbiţe ne arată că Dumnezeu a intervenit pe parcursul istoriei În favoarea poporului Său oprimat şi că i-a pedepsit pe cei care i-au făcut rău. Scopul acestor trâmbiţe este să le dea copiilor lui Dumnezeu asigurarea că Cerul nu este indiferent la suferinţa lor.

Apocalipsa 8 se deschide cu o imagine în care şapte îngeri stau înaintea lui Dumnezeu pregătiţi să sune din trâmbiţe. Însă, înainte ca îngerii să sune din trâmbiţe, ne este explicată semnificaţia teologică prin intermediul altei scene.

lată o descriere a serviciilor zilnice din Templul de la Ierusalim, dintr-un comentariu biblic evreiesc. La jertfa de seară, mielul era pus pe altarul arderilor-de-tot şi sângele era vărsat la picioarele altarului. Preotul rânduit lua cădelniţa de aur în templu şi aducea tămâie pe altarul de aur din Locul Sfânt. Apoi ieşea din templu şi arunca jos cădelniţa, cu un zgomot puternic. Atunci, şapte preoţi sunau din trâmbiţe, marcând finalul serviciilor zilei.

Observăm că în Apocalipsa 8:3-5 sunt folosiţi termeni legaţi de jertfa de seară. Este semnificativ faptul că îngerul primeşte tămâie ca s-o aducă pe „altarul de aur, care este înaintea scaunului de domnie” (Apocalipsa 8:3). Tămâia reprezintă rugăciunile poporului lui Dumnezeu (Apocalipsa 5:8).

Apocalipsa 8:3-5 ne dă informaţii importante despre trâmbiţe: Cele şapte trâmbiţe sunt judecăţile lui Dumnezeu asupra oamenilor răzvrătiţi, ca răspuns la rugăciunile poporului Său asuprit.

Trâmbiţele încep să sune după moartea lui Isus ca Miel şi se succedă de-a lungul istoriei până la revenirea Sa (vezi Apocalipsa 11:15-18).

1. Ce semnificaţie are focul aruncat pe pământ? Apocalipsa 8:5

Îngerul umple cădelniţa din focul de pe altar şi îl aruncă pe pământ. Fapt semnificativ, focul provine de pe altarul pe care au fost aduse rugăciunile sfinţilor. Aceasta ne arată că judecăţile celor şapte trâmbiţe se abat asupra locuitorilor pământului în replică la rugăciunile poporului lui Dumnezeu. Acesta nu este uitat, ci Dumnezeu va interveni în favoarea lui când va considera El că a venit timpul.

În Vechiul Testament, trâmbiţele aveau un rol important în viaţa zilnică a israeliţilor (Numeri 10:8-10; 2 Cronici 13:14,15). Sunetul lor le amintea de închinarea din templu, dar era şi semnal în bătălie, la vremea recoltei şi în timpul sărbătorilor. Sunetul trâmbiţelor era în relaţie directă cu rugăciunea. La templu şi de sărbători, trâmbiţele îi „aminteau” lui Dumnezeu de legământul cu poporul Său şi le aminteau credincioşilor să se pregătească pentru „ziua Domnului” (Ioel 2:1). Într-o bătălie, sunetul de trâmbiţă, însoţit de rugăciuni, îl chema pe Dumnezeu să-Şi scape poporul. Acesta este fundalul trâmbiţelor din Apocalipsa.

2. Asupra cui cad judecăţile celor şapte trâmbiţe? Apocalipsa 8:13; Apocalipsa 9:4,20,21

Evenimentele descrise aici indică intervenţia lui Dumnezeu ca răspuns la rugăciunile poporului Său. Dacă peceţile se referă în special la cei care mărturisesc a fi poporul lui Dumnezeu, trâmbiţele anunţă judecăţile împotriva locuitorilor pământului (vezi Apocalipsa 8:13) şi îi avertizează pe oameni să se pocăiască până nu e prea târziu.

Cele şapte trâmbiţe acoperă perioada dintre timpul lui Ioan şi finalul istoriei acestui pământ (Apocalipsa 11:15-18). Ele sună în timp ce în cer se desfăşoară mijlocirea (8:3-6) şi pe pământ este propovăduită Evanghelia (10:8 – 11:14). Judecăţile vestite de trâmbiţe sunt parţiale – afectează a treia parte a pământului. Trâmbiţa a şaptea anunţă că Dumnezeu preia conducerea care I se cuvine. Trâmbiţele corespund în mare perioadelor acoperite de cele şapte biserici:

a) Primele două vestesc judecăţile asupra naţiunilor care L-au răstignit pe Hristos şi au persecutat biserica primară: Ierusalimul răzvrătit şi Imperiul Roman.

b) Trâmbiţele a treia şi a patra arată reacţia Cerului la apostazia din epoca medievală şi la cea de după Reformă.

c) Trâmbiţele a cincea şi a şasea descriu situaţia lumii de după Iluminism, caracterizată de o activitate demonică largă pentru a strânge lumea la bătălia de la Armaghedon.

Istoria lumii este sângeroasă, plină de durere si tristeţe. Cum sunt lucrurile care ne-au fost promise prin Isus?

Trâmbiţa a şasea ne aduce la timpul sfârşitului. Înainte de ea, este inserat un pasaj în care se explică misiunea şi experienţa poporului lui Dumnezeu atunci.

3. Ce simboluri apar în următorul pasaj? Apocalipsa 10:1-4

Îngerul, care pare a fi Hristos, ţine în mână o cărticică deschisă. El îşi pune piciorul drept pe mare şi piciorul stâng pe pământ, semn al domniei Sale universale şi al importanţei mondiale a anunţului pe care-l va face. Strigătul Lui este ca răcnetul unui leu, simbol al glasului lui Dumnezeu (Osea 11:10).

Ioan este oprit să scrie ce au spus tunetele. Există unele lucruri legate de viitor pe care Dumnezeu nu ni le-a descoperit.

4. Compară următoarele pasaje. Care sunt expresiile care apar în amândouă? Apocalipsa 10:5-7; Daniel 12:6,7

În declaraţia îngerului că „nu va mai fi nicio zăbavă” (în KJV: „nu va mai fi timp”), apare termenul grecesc chronos care se referă la timp. El trimite la Daniel 12:6,7, unde un înger declară că persecutarea sfinţilor va dura o vreme, două vremuri şi o jumătate de vreme (sau ani profetici), adică 1 260 de ani literali (538-1798 d.Hr.). După această perioadă profetică, va veni sfârşitul.

Declaraţia aceasta face trimitere la perioadele profetice din Daniel, în special la cele 2 300 de zile profetice din Daniel 8:14 (457 î.Hr. – 1844 d.Hr.). Aceasta avea să fie ultima perioadă profetică precizată. Ellen G. White afirmă: „Timpul acesta, pe care îngerul îl anunţă cu jurământ solemn, este … timp profetic, care ar trebui să preceadă venirea Domnului nostru. Altfel spus, poporul nu va avea un alt mesaj despre un timp clar delimitat. După această perioadă, dintre anii 1842 şi 1844, nu mai poate exista o delimitare clară a timpului profetic. Calculul cel mai lung ajunge în toamna anului 1844” (Comentariile lui Ellen G. White, Comentariul biblic AZŞ, vol. 7, p. 971).

Ce ne spune aceasta despre stabilirea de noi perioade profetice?

Citeşte Apocalipsa 10:8-11. În Biblie, faptul că profetul „mănâncă” o carte sau un sul care conţine mesajul lui Dumnezeu reprezintă asumarea misiunii de a-l transmite poporului (Ezechiel 2:8-3:11; Ieremia 15:16). Când este primit, mesajul este plăcut, dar, când este vestit, aduce uneori amărăciune, pentru că întâmpină opoziţie şi refuz din partea multora. Experienţa dulce-amară a lui Ioan când mănâncă sulul este legată de desigilarea profeţiilor despre timpul sfârşitului din cartea lui Daniel. Aici este reprezentată biserica ce are misiunea de a vesti Evanghelia la sfârşitul perioadei profetice de 1 260 de zile.

Din context înţelegem că experienţa simbolică a apostolului arăta către o altă experienţă dulce-amară ce urma să aibă loc la finalul perioadei de 2 300 de zile profetice (ani). Pe baza profeţiilor din Daniel, milleriţii au conchis că Hristos avea să revină în anul 1844. Mesajul acesta a fost dulce. Însă, când Hristos nu a revenit la data aceea, mesajul s-a făcut amar. Trimiterea lui Ioan să prorocească din nou este un simbol pentru grupa celor care au trecut prin dezamăgirea de la 1844, care au pornit să vestească din nou revenirea lui Hristos aşa cum au înţeles-o din profeţiile cărţii lui Daniel.

5. Ce i se cere apoi lui Ioan să facă? Apocalipsa 11:1,2

Pasajul de aici continuă scena din Apocalipsa 10. Lui Ioan i se cere să măsoare templul, altarul şi pe închinători. În Biblie, măsurătoarea simbolizează judecata (Matei 7:2). Templul care trebuie măsurat se află în cer, unde Isus slujeşte pentru noi. Menţionarea templului, a altarului şi a închinătorilor evocă Ziua Ispăşirii (Leviticul 16:16-19), care era o zi de evaluare, în care Dumnezeu judeca păcatele poporului Său. Apocalipsa 11:1 se referă, aşadar, la judecata desfăşurată înainte de revenirea lui Isus. Judecata aceasta îl are în vedere pe poporul lui Dumnezeu – închinătorii din templu, dar şi justificarea caracterului lui Dumnezeu.

Cum ne ajută descrierea ritualului din Ziua Ispăşirii (Leviticul 16) să înţelegem că judecata este o veste bună?

6. Ce trăsături ale celor doi martori reflectă rolul lui Zorobabel de împărat şi rolul lui Iosua de preot? Apocalipsa 11:3-6; Zaharia 4:2,3,11-14

Ideea de „doi martori” provine din sistemul juridic evreiesc (Ioan 8:17). Cei doi martori reprezintă Biblia.

Martorilor li se dă să prorocească îmbrăcaţi în saci în perioada profetică de 1 260 de ani (538-1798 d.Hr.). Faptul acesta ne trimite înapoi la Apocalipsa 10:11, unde i se cere lui Ioan să prorocească din nou. Deci chemarea de a proroci îi este adresată bisericii de după încheierea acestei perioade, care trebuie să vestească mai departe adevărul lui Dumnezeu în lume. Sacul este o „haină” de doliu (Geneza 37:34); el arată către dificultăţile prin care avea să treacă poporul lui Dumnezeu în această perioadă.

7. Citeşte următorul text şi notează-ţi elementele pe care nu le înţelegi, ca să le discuţi împreună cu membrii grupei! Apocalipsa 11:7-13

Fiara care îi omoară pe cei doi martori se ridică din locuinţa lui Satana. Uciderea martorilor corespunde în istorie cu atacul ateismului asupra Bibliei şi cu interzicerea religiei din timpul Revoluţiei Franceze. Sistemul acesta antireligios a fost caracterizat de degradarea morală a Sodomei, de aroganţa ateistă a Egiptului şi de răzvrătirea Ierusalimului. Ce s-a întâmplat cu Isus în Ierusalim s-a întâmplat din nou acum cu Biblia în mâinile acestui sistem antireligios. Învierea martorilor indică reaprinderea interesului faţă de Biblie după Revoluţia Franceză, interes care a dus la înfiinţarea de societăţi biblice şi la apariţia a numeroase mişcări misionare de răspândire a Bibliei.

Lumea va asista până la sfârşitul ei la o predicare mondială a Bibliei, fără precedent. Această proclamare finală va stârni o opoziţie alimentată de demoni, care vor face minuni pentru a atrage lumea în ultima bătălie împotriva martorilor credincioşi ai lui Dumnezeu (Apocalipsa 16:13-16).

Trâmbiţa a şaptea (Apocalipsa 11:15-18) anunţă încheierea istoriei acestui pământ. A sosit timpul ca Dumnezeu să facă dreptate. Planeta răzvrătită, aflată sub stăpânirea lui Satana mii de ani, urmează să se reîntoarcă în posesia şi sub stăpânirea lui Dumnezeu. După moartea lui Hristos pe cruce şi înălţarea Sa la cer, lui Satana, uzurpatorul, i s-a interzis pentru totdeauna accesul în cer, iar Hristos a fost proclamat stăpânul legitim al pământului (Apocalipsa 12:10). Satana, ştiind că mai are puţin timp, se luptă din răsputeri să distrugă orice mai poate (Apocalipsa 12:12). Trâmbiţa a şaptea anunţă că puterile uzurpatoare au fost înlăturate şi lumea aceasta a intrat în sfârşit sub stăpânirea legitimă a lui Dumnezeu.

Trâmbiţa a şaptea prezintă conţinutul restului cărţii Apocalipsa, care tratează despre evenimentele finale: (1) Neamurile se mâniaseră (Apocalipsa 12-14), Satana înfuriat (Apocalipsa 12:17), împreună cu cei doi aliaţi ai lui – fiara ridicată din mare şi fiara ridicată din pământ -, pregăteşte popoarele pentru lupta împotriva poporului lui Dumnezeu. (2) Mânia Ta a venit: Dumnezeu răspunde la mânia popoarelor cu ultimele şapte plăgi, numite mânia lui Dumnezeu (Apocalipsa 15:1). (3) Timpul pentru judecata morţilor (Apocalipsa 20:11-15). (4) Răsplata slujitorilor lui Dumnezeu (Apocalipsa 21-22). (5) Să nimicească pe cei ce nimicesc pământul (Apocalipsa 19:2) – aici se declară că Babilonul din timpul sfârşitului este judecat pentru că a distrus pământul. Distrugerea lui Satana, a oştilor lui şi a celor doi aliaţi ai lui constituie ultimul act din drama marii lupte (Apocalipsa 19:11 – 20:15).

BIBLIA ŞI CARTEA ISTORIA MÂNTUIRII – STUDIU LA RÂND

Biblia: Leviticul 22 – Numeri 1
1. Ce poruncă au primit israeliţii, în „afară de” cea referitoare la sărbătorile anuale?
2. Cine trebuia să pregătească untdelemnul pentru sfeşnic?
3. În ce condiţii a făgăduit Dumnezeu că pământul va da o recoltă triplă într-un singur an?
4. Cum aveau să plătească israeliţii datoria fărădelegilor lor?

Istoria mântuirii, capitolul 51
5. Ce s-ar fi întâmplat cu aşteptătorii, dacă nu ar fi existat cuvinte şi pasaje încurajatoare în Scripturi?

Aici puteţi asculta cartea Istoria Mântuirii (Audio) de Ellen G. White.

Ştirile de Sabat (video), pot fi vizionate sau descărcate de pe adresa de Internet: Biserica Adventistă – Zona Muntenia secţiunea „Ştirile de Sabat”, sau de pe YouTube canalul: „Conferinta Muntenia – Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea”, meniul: Videoclipuri.

Ştirea misionară video pentru Şcoala de Sabat poate fi descărcată şi vizionată accesând una dintre următoarele adrese de Internet: resurse.adventist.pro, meniul „Departamente”, secţiunea „Şcoala de Sabat”, sau de pe YouTube canalul: „Şcoala de Sabat” meniul: Videoclipuri.

Alte resurse veţi mai găsi şi la pagina primei şi ultimei lecţii din trimestru!