Ultimele şapte urgii

Apocalipsa 11:18 aminteşte în treacăt pregătirile pentru bătălia finală împotriva rămăşiţei lui Dumnezeu: „Neamurile se mâniaseră.” A venit timpul acum ca Dumnezeu să răspundă la mânia lor cu revărsarea mâniei Lui, cu cele şapte urgii din urmă (Apocalipsa 15:1).

Apocalipsa 15 se deschide cu imaginea a şapte îngeri care ţin în mână şapte potire pline cu mânia aceasta divină. Înainte de vărsarea potirelor, este inserată însă o imagine cu credincioşii lui Dumnezeu (Apocalipsa 15:1-4). Ei sunt numiţi „biruitorii fiarei” şi sunt înfăţişaţi stând pe ceva ca o mare de sticlă şi cântând cântarea lui Moise şi cântarea Mielului – imagini care ne trimit cu gândul la scena în care evreii stăteau pe ţărmul Mării Roşii şi sărbătoreau victoria lui Dumnezeu asupra egiptenilor (Exodul 15).

Sfinţii aceştia biruitori sunt cei 144 000 amintiţi în Apocalipsa 14:1-5. Ei nu au primit semnul fiarei şi sunt feriţi de distrugerile produse de cele şapte urgii finale. În curând, la revenirea lui Isus cu putere şi în slavă, ei vor primi trupuri nemuritoare (1 Corinteni 15:51-54) şi se vor alătura sfinţilor înviaţi (1 Tesaloniceni 4:17).

Este momentul în care oamenii au decis în cunoştinţă de cauză să fie cu Dumnezeu sau cu Babilonul. Hristos este pe punctul de a reveni. Dar, înainte, sunt lăsate să sufle vânturile nimicitoare ţinute până acum pe loc (Apocalipsa 7:1-3).

1. Ce ne spun urgiile abătute asupra Egiptului despre scopul şi semnificaţia celor şapte urgii finale? Apocalipsa 15:1; Apocalipsa 7:1-3; Apocalipsa 14:9,10

Aceste şapte urgii sunt numite „cele din urmă” pentru că vin după nenorocirile vestite de trâmbiţe. Trâmbiţele acoperă întreaga eră creştină şi au o arie limitată. Nenorocirile vestite de ele lovesc în timp ce Evanghelia este încă propovăduită (Apocalipsa 10:8 – 11:14) şi în cer încă se face mijlocire (Apocalipsa 8:2-5). Ele sunt amestecate cu îndurare, iar scopul lor este aducerea la pocăinţă a duşmanilor poporului lui Dumnezeu. Spre deosebire de ele, plăgile sunt revărsate chiar înainte de a doua venire şi unele acoperă întreg pământul. Ele cad asupra acelora care, la fel ca Faraon, şi-au împietrit inima şi nu s-au pocăit (Apocalipsa 16:11). Mânia divină este reacţia lui Dumnezeu la deciziile luate de oameni (Romani 1:26-28). Cei pierduţi culeg acum consecinţele deciziilor lor.

2. Ce ni se spune despre timpul în care au loc ultimele şapte plăgi? Apocalipsa 15:5-8; Exodul 40:34,35; 1 Împăraţi 8:10,11

Afirmaţia „nimeni nu putea să intre în Templu” indică închiderea harului. La încheierea lucrării de mijlocire a Domnului Hristos în cer, se încheie şi şansa oamenilor la pocăinţă. Plăgile finale nu vor aduce pe nimeni la pocăinţă, ci vor arăta împietrirea inimii celor care au ales să treacă de partea Babilonului şi îi vor determina să-L urască pe Dumnezeu şi mai mult.

Priveşte la situaţia lumii contemporane, care va merge din râu în mai rău. Ce ne spune amânarea plăgilor despre caracterul lui Dumnezeu?

Odată cu încetarea mijlocirii lui Hristos în sanctuarul din cer, destinul fiecărui om este stabilit definitiv. A venit timpul ca oamenii care au respins Evanghelia să cunoască mânia deplină a lui Dumnezeu.

Ultimele şapte plăgi reflectă calamităţile abătute asupra Egiptului (Exodul 7-11). După cum calamităţile acestea i-au afectat pe egipteni, dar nu şi pe israeliţi, tot la fel primele patru plăgi finale îi afectează în principal pe închinătorii fiarei şi îi lasă nevătămaţi pe închinătorii lui Dumnezeu. Calamităţile din Egipt au scos în evidenţă împietrirea inimii lui Faraon şi le-au demonstrat egiptenilor că zeii lor erau neputincioşi. La fel, plăgile finale împietresc tot mai mult inima celor ce i se închină fiarei şi scot în evidenţă neputinţa Babilonului de a-i proteja de judecata divină.

3. Ce evenimente au loc şi prin ce sunt reprezentate? Apocalipsa 16:1-11

Primele patru plăgi lovesc populaţia globului, în general. Prima le aduce o rană rea şi dureroasă exclusiv închinătorilor fiarei. A doua şi a treia afectează marea, râurile şi izvoarele apelor, care se transformă în sânge. Fără apă potabilă, omenirea răzvrătită nu va supravieţui. Plaga a patra afectează soarele, care îi dogoreşte pe oameni şi le produce o suferinţă insuportabilă.

Dar aceasta nu le înmoaie inima şi nu-i determină să renunţe la atitudinea rebelă. Dimpotrivă, ei îl hulesc pe Dumnezeu, Cel care trimite plăgile. Niciunul dintre ei nu se pocăieşte.

În Apocalipsa 16:10,11 (vezi şi Exodul 10:21-23) citim că urgia a cincea loveşte scaunul de domnie al fiarei. Satana este cel care i-a dat fiarei acest tron (Apocalipsa 13:2). Acum nici chiar sediul autorităţii lui Satana nu se poate opune forţei plăgilor. În timp ce suferă, oamenii îşi dau seama că Babilonul nu poate să-i ocrotească. Dar au hotărât să I se împotrivească lui Dumnezeu şi nici chiar calamităţile acestea înfiorătoare nu îi pot determina să se răzgândească.

Cum putem avea o relaţie profundă cu Dumnezeu astfel încât, atunci când ni se întâmplă lucruri tragice, să fim convinşi de dragostea Lui şi să continuăm să ne încredem în El?

4. Ce simbolizează Eufratul? Ce reprezintă secarea Eufratului în contextul celor şapte plăgi finale? Apocalipsa 16:12; Apocalipsa 17:1,15

În Vechiul Testament, Eufratul era o sursă vitală pentru duşmanii Israelului, Babilonul şi Asiria (Isaia 7:20; Ieremia 46:10). El trecea prin Babilon şi era important pentru cetate fiindcă hrănea vegetaţia şi le oferea apă oamenilor. Babilonul nu putea supravieţui fără apele Eufratului.

Apocalipsa 17:1 spune despre Babilonul din timpul sfârşitului că „şade pe ape mari”, făcând probabil referire la Eufrat (Ieremia 51:13). Apocalipsa 17:15 explică faptul că apele pe care stă el reprezintă oamenii care îl susţin, puterile civile şi politice din spatele sistemului religios. Puterile acestea îşi vor retrage în cele din urmă suportul.

Scena plăgii a şasea reflectă capturarea Babilonului antic de către Cirus Persanul (Daniel 5). Potrivit istoricului antic Herodot, într-o noapte, pe când împăratul Belşaţar şi demnitarii lui erau la ospăţ, persanii au deviat cursul Eufratului şi au pătruns în cetate prin albia râului, luându-i prin surprindere.

Secarea simbolică a Eufratului din Apocalipsa 16:12 duce la prăbuşirea Babilonului din timpul sfârşitului. Din moment ce Eufratul reprezintă aici puterile lumii care i-au oferit Babilonului suportul lor, secarea Eufratului simbolizează retragerea acestui suport şi atacarea Babilonului, acţiune care duce la prăbuşirea lui.

Când asistă la dereglările din natură (vezi Apocalipsa 16:10,11), oamenii apelează la protecţia Babilonului. Când este afectat însă şi sediul autorităţii lui prin plaga a cincea, ei înţeleg că Babilonul nu-i poate ocroti. Atunci se simt înşelaţi şi se întorc împotriva lui, provocându-i prăbuşirea (vezi Apocalipsa 17:16). Cu toate acestea, inimile lor rămân mai departe împietrite împotriva lui Dumnezeu şi a poporului Său. Ei sunt astfel o pradă uşoară pentru ultima amăgire a lui Satana, care va antrena lumea în marea bătălie contra lui Dumnezeu.

În ce situaţii ai învăţat cât de riscant este să-ţi pui încrederea în oameni si în instituţiile umane?

Apocalipsa 16:12 ne spune că Eufratul „a secat, ca să fie pregătită calea împăraţilor care au să vină din Răsărit”. În Vechiul Testament, împăraţii aceştia au fost Cirus şi oştile lui venite din Răsărit împotriva Babilonului (Isaia 41:25). Cucerirea de atunci a Babilonului a făcut posibilă întoarcerea în patrie a poporului lui Dumnezeu (Isaia 44:27,28). La fel, secarea simbolică a Eufratului pregăteşte calea pentru eliberarea poporului lui Dumnezeu din timpul sfârşitului. Împăraţii din Răsărit, din Apocalipsa 16:12, sunt Hristos şi oştirea Sa de credincioşi. Sigur că Isus va reveni însoţit de îngerii cereşti, însă Apocalipsa 17:14 arată că bătălia finală se va da între Hristos şi rămăşiţa Lui de credincioşi şi forţele satanice. Isus conduce oştile din cer „îmbrăcate cu in subţire, alb şi curat” (Apocalipsa 19:14), haina miresei Mielului din Apocalipsa 19:8. Ca echivalent pe pământ, în Apocalipsa 7, cei 144 000 sunt înfăţişaţi ca o armată aflată pe punctul de a intra în ultima luptă.

5. Ce rol au în pregătirea pentru bătălia finală cele trei duhuri care seamănă cu nişte broaşte? Ce argumente avem că ele reprezintă contrafacerea soliilor celor trei îngeri din Apocalipsa 14? Apocalipsa 16:13,14

Secarea Eufratului zguduie triada satanică. În acest moment, Ioan vede ieşind din gurile membrilor triadei trei spirite demonice, asemănătoare cu nişte broaşte. În Egipt, broaştele au fost ultima plagă pe care au mai reuşit vrăjitorii să o reproducă (Exodul 8:1-15). Demonii care seamănă cu nişte broaşte reprezintă ultima încercare a lui Satana de a contraface lucrarea lui Dumnezeu.

Cele trei spirite demonice primesc de la Satana puterea de a face semne nemaipomenite, ca acelea făcute de fiara cu coarne ca de miel (Apocalipsa 13:13,14), unde se include şi spiritismul. Semnele nemaipomenite fac parte din strategia lui Satana din timpul sfârşitului de a-i convinge pe locuitorii pământului să-l urmeze pe el şi nu pe Dumnezeul adevărat (2 Tesaloniceni 2:9-12).

Spiritele acestea sunt trimise în lume cu o evanghelie falsă ca să-i amăgească pe oameni să li se alăture în lupta împotriva poporului lui Dumnezeu. Deşi decepţionaţi, conducătorii lumii se lasă amăgiţi din nou şi se supun lui Satana. Acum, scena este pregătită pentru bătălia finală care duce la sfârşitul lumii, bătălia cunoscută sub numele de Armaghedon.

6. Care va fi efectul ultimei mari amăgiri a lui Satana? Apocalipsa 16:16

Minunile înşelătoare ale demonilor vor fi foarte convingătoare. Odată ce au respins Evanghelia adevărată, oamenii vor crede o minciună însoţită de minuni (2 Tesaloniceni 2:9-12). Ei se vor aduna în locul simbolic care în evreieşte se cheamă Armaghedon, „muntele din Meghido”. Meghido era o fortăreaţă din valea Izreel (câmpia Esdraelon), de la poalele muntelui Carmel, şi era o cetate strategică. Câmpia Esdraelon era cunoscută pentru multele bătălii decisive date acolo în decursul istoriei lui Israel (Judecătorii 5:19; 6:33; 2 împăraţi 9:27; 23:29,30).

Apocalipsa preia acest motiv din istoria lui Israel pentru a descrie ultimul mare conflict, numit Armaghedon, dintre Dumnezeu şi forţele răului. Locuitorii pământului fac front comun sub conducerea alianţei satanice.

Meghido se află în zona muntelui Carmel, unde s-a dat una dintre cele mai importante lupte din istoria lui Israel, cea dintre Ilie şi profeţii lui Baal (1 Împăraţi 18). Disputa a gravitat în jurul întrebării: Cine este Dumnezeul adevărat? Focul coborât din cer a dovedit că Domnul este singurul Dumnezeu adevărat şi singurul căruia I se cuvine închinarea. Apocalipsa 13:13,14 precizează că fiara ieşită din pământ va coborî foc din cer pentru a contraface lucrarea lui Dumnezeu şi pentru a-i amăgi pe oameni.

Armaghedonul nu va fi un conflict armat din Orientul Mijlociu, ci o luptă spirituală între Hristos şi forţele întunericului (vezi 2 Corinteni 10:4).

Ani întregi oamenii au urmărit evenimentele politice si militare din Orientul Mijlociu, considerându-le semne ale sfârşitului si ale Armaghedonului. Ei au făcut predicţii şi au stabilit date degeaba. Cum ne putem feri de greşeala de a interpreta anumite evenimente locale ca pe o împlinire a profeţiei biblice?

„Ca punct culminant în marea dramă de amăgire, Satana însuşi se va da drept Hristos. Biserica a declarat mult timp că aşteaptă venirea Mântuitorului ca împlinire a speranţelor ei. Acum, marele amăgitor va face să pară că Hristos a şi venit. În diferite părţi ale globului, Satana se va prezenta între oameni ca o fiinţă maiestuoasă, de o strălucire orbitoare, care va semăna cu descrierea făcută Fiului lui Dumnezeu de către Ioan în Apocalipsa (Apocalipsa 1:13-15). Gloria care îl va învălui nu va fi întrecută de nimic din ce au văzut vreodată ochii muritori. Atmosfera va răsuna de strigătul de triumf: „A venit Hristos! A venit Hristos!” Oamenii se vor pleca în adorare înaintea lui. (…) Cu un ton blând şi plin de compasiune, va prezenta o parte din adevărurile cereşti pline de har pe care le rostea Mântuitorul. Îi va vindeca pe bolnavi şi apoi, în rolul asumat al lui Hristos, va pretinde că a schimbat Sabatul în duminică şi le va porunci tuturor să sfinţească ziua pe care el a binecuvântat-o. Va declara că aceia care se încăpăţânează să păzească ziua a şaptea comit o blasfemie la adresa lui, deoarece refuză să asculte de îngerii trimişi la ei cu lumină şi adevăr. Aceasta va fi amăgirea cea mai puternică, aproape copleşitoare” (Ellen G. White, Tragedia veacurilor, ed. 2011, pp. 512-513).

BIBLIA ŞI CARTEA ISTORIA MÂNTUIRII – STUDIU LA RÂND

Biblia: Numeri 23-29
1. Ce indică numele Aram?
2. Cum şi-a exprimat Balaam admiraţia pentru tabăra lui Israel?
3. Câţi dintre cei prezenţi la prima numărătoare au fost prezenţi şi la cea de-a doua?
4. Cum se mai numea Sărbătoarea Cincizecimii?

Istoria mântuirii, capitolul 55
5. Cine şi de ce nu au putut beneficia de-a doua solie şi de strigătul de la miezul nopţii?

Aici puteţi asculta cartea Istoria Mântuirii (Audio) de Ellen G. White.

Ştirile de Sabat (video), pot fi vizionate sau descărcate de pe adresa de Internet: Biserica Adventistă – Zona Muntenia secţiunea „Ştirile de Sabat”, sau de pe YouTube canalul: „Conferinta Muntenia – Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea”, meniul: Videoclipuri.

Ştirea misionară video pentru Şcoala de Sabat poate fi descărcată şi vizionată accesând una dintre următoarele adrese de Internet: resurse.adventist.pro, meniul „Departamente”, secţiunea „Şcoala de Sabat”, sau de pe YouTube canalul: „Şcoala de Sabat” meniul: Videoclipuri.

Alte resurse veţi mai găsi şi la pagina primei şi ultimei lecţii din trimestru!