Desăvârşirea credinţei noastre

Un stomatolog explica într-o ocazie de ce coroniţele lui dentare erau întotdeauna atât de bune: „Spre deosebire de alţi dentişti, nu am niciodată probleme cu coroniţele care vin de la laborator. Dacă eu îi trimit un mulaj perfect, tehnicianul îmi trimite o coroniţă perfectă!”. Stomatologul acesta nu îşi făcea probleme cu privire la rezultatul final, întrucât avea grijă să facă tot ce ţinea de el în primul stadiu al procesului.

În acelaşi fel, noi, creştinii, nu avem de ce să ne facem griji că în final caracterul nostru s-ar putea să nu fie suficient de bun, fiindcă de lucrul acesta Se ocupă Însuşi Dumnezeu. Noi trebuie doar să ducem „lupta cea bună a credinţei” (1 Timotei 6:12), aţintindu-ne privirea la Domnul Isus, „Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre”. Acest tip de credinţă Îi permite Domnului să lucreze în noi „după plăcerea Lui, şi voinţa, şi înfăptuirea” (Filipeni 2:13) şi să ducă la bun sfârşit ce a început (Filipeni 1:6). Fără credinţă, ne putem simţi înfrânţi încă înainte de a ne angaja în luptă, fiindcă privim la noi înşine, şi nu la El.

Domnul Isus spunea: „Lucrarea pe care o cere Dumnezeu este aceasta: să credeţi în Acela pe care L-a trimis El” (Ioan 6:29). După cum vom vedea săptămâna aceasta, Iacov ne ajută să înţelegem mai bine acest mare adevăr spiritual.

1. Ce atitudine au Iacov şi Petru faţă de încercări? Cum ar trebui să ne raportăm la această învăţătură biblică? Iacov 1:2,3; 1 Petru 1:6,7; 4:12,13.

Nimănui nu-i place suferinţa. Toţi o evităm din instinct. Cuvântul grecesc întrebuinţat în versetul 3 pentru „încercarea” credinţei este dokimion şi se referă la verificarea autenticităţii unui lucru. Petru aseamănă punerea la probă a credinţei cu purificarea aurului prin foc. Deşi procesul acesta nu este plăcut. Dumnezeu urmăreşte un rezultat bun. Încercările nu ar trebui să ne descurajeze, căci, dacă rămânem credincioşi, vom ieşi curaţi „ca aurul” (Iov 23:10; Proverbele 17:3).

Domnul Isus ne-a îndemnat să ne bucurăm în încercări, în special în cele care vizează credinţa: „Pentru că răsplata voastră este mare în ceruri” (Matei 5:12). Un al doilea motiv este acela că încercările ne ajută să înţelegem mai bine suferinţa suportată de El pentru noi, ne fac părtaşi la „patimile lui Hristos” (1 Petru 4:13).

Aşadar, trebuie să privim dincolo de fiecare încercare, la rezultatul final urmărit de Dumnezeu prin ea. Avem nevoie să credem în Tatăl nostru iubitor, să ne bizuim pe înţelepciunea Sa şi să acţionăm pe baza Cuvântului Său. Putem să-I încredinţăm viitorul nostru fără teamă (Romani 8:28). Numai prin credinţă, numai prin cunoaşterea personală a iubirii Sale şi trăind prin credinţă în lumina acestei iubiri, ne putem bucura când trecem prin încercări.

În Iacov 1:3, scopul ultim al încercării credinţei este „răbdarea”, în greceşte hypomonẽ. Cuvântul acesta mai poate fi tradus şi cu „rezistenţă” sau „perseverenţă” şi se referă la un lucru care rămâne după ce toate celelalte au pierit. El transmite ideea de încredere calmă în asigurarea eliberării finale pe care ne-o va oferi Dumnezeu (Luca 21:19).

Una este să rămâi credincios în încercări (să nu pierzi credinţa, să te prinzi de Domnul chiar şi în perioadele cele mai grele) şi cu totul alta este să priveşti încercările ca pe o „mare bucurie” Nu este o exagerare? Uneori ne este greu să rămânem credincioşi, dar să ne mai şi bucurăm! Totuşi acesta este îndemnul. Cum ne putem forma obiceiul de a ne bucura, chiar dacă simţămintele ne trag în cealaltă direcţie?

Citeşte Iacov 1:2-4. Observă înlănţuirea: credinţă – încercare – răbdare – desăvârşire. Iacov începe cu credinţa, întrucât ea este fundamentul întregii experienţe creştine. Apoi afirmă că avem nevoie de încercări pentru verificarea autenticităţii credinţei. În final, el declară că încercările ne învaţă perseverenţa, ca să nu fim luaţi prin surprindere şi biruiţi de ele. Scopul lui Dumnezeu cu noi este: „… să fiţi desăvârşiţi, întregi şi să nu duceţi lipsă de nimic” (versetul 4). Nu există scop mai înalt. Cuvântul „desăvârşiţi” (teleios) înseamnă „maturi spiritual”, în vreme ce „întregi” (holokleros) înseamnă „integri” în toate aspectele. Prin Domnul, noi putem dobândi un caracter nobil, dacă suntem dispuşi să murim faţă noi înşine şi să Îi permitem să lucreze în noi şi să ne dea, „după plăcerea Lui, şi voinţa şi înfăptuirea” (Filipeni 2:13).

2. Ce atitudine suntem îndemnaţi să avem faţă de „desăvârşire”? Efeseni 4:13 şi Filipeni 3:12-15.

La fel ca apostolul Pavel, urmaşii lui Hristos nu se vor mulţumi cu nimic altceva decât cu imitarea iubirii pline de abnegaţie a Domnului lor şi nu vor considera vreodată că ar fi câştigat deja „premiul” sau că ar fi ajuns deja desăvârşiţi.

Remarcăm în aceste pasaje că Pavel pune accentul pe viitor. El priveşte spre ceea ce i-a fost promis prin credinţa în Isus. În călătoria creştină, nu vom ajunge niciodată la un punct în care să spunem: „Gata! Am ajuns la desăvârşire!”, cel puţin nu în ceea ce priveşte caracterul. (Ai observat că oamenii care declară că au ajuns la desăvârşire sunt, în general, nesuferiţi şi plini de ei?) Noi ne asemănăm cu o operă de artă: întotdeauna este loc de mai bine şi Dumnezeu promite să ne desăvârşească atâta timp cât mergem înainte prin credinţă, supunându-ne Lui cu încredere şi ascultare.

Dacă ai muri astăzi, crezi că eşti suficient de bun ca să fii mântuit? Dacă ai fi trecut la odihnă la două săptămâni după ce L-ai primit pe Isus, ai fi fost îndeajuns de bun ca să fii mântuit? Crezi că peste şase săptămâni vei fi destul de bun? Ce îţi spun răspunsurile la aceste în întrebări despre nevoia după haina neprihănirii Domnului Hristos, indiferent de „nivelul” de desăvârşire la care ai ajuns?

3. Care este diferenţa dintre înţelepciune şi cunoaştere? Ce legătură face Iacov între înţelepciune şi credinţă? Iacov 1:5,6

Afirmaţia din versetul 5: „Dacă vreunuia dintre voi îi lipseşte înţelepciunea…” pare puţin ciudată. Cine dintre noi se crede suficient de înţelept? Solomon şi-a recunoscut lipsa de înţelepciune şi a cerut cu smerenie „o inimă pricepută, ca… să deosebească binele de rău” (1 Împăraţi 3:9). Mai târziu, tot el scria: „Începutul înţelepciunii este frica de Domnul” (Proverbele 9:10).

4. Noi tindem să credem că suntem cu atât mai înţelepţi, cu cât avem mai multe cunoştinţe. Ce ne spune Iacov despre cealaltă faţetă a adevăratei înţelepciuni? Iacov 1:19-21; 2:15,16; 3:13.

Atât cartea Proverbele, cât şi Epistola lui Iacov ne arată că înţelepciunea este o chestiune de ordin practic: ea nu este ceea ce ştim, ci cum trăim. Astfel, înţelept este omul „grabnic la ascultare, încet la vorbire” (Iacov 1:19). Platon spunea: „Oamenii înţelepţi vorbesc pentru că au ceva de spus; proştii, doar pentru că trebuie să spună ceva.” Cu alte cuvinte, nici chiar însuşirea tuturor cunoştinţelor din lumea aceasta nu ne poate face înţelepţi cu adevărat.

Întrucât Dumnezeu este sursa oricărei înţelepciuni adevărate, noi devenim înţelepţi prin ascultarea de El – mai exact, prin citirea Cuvântului Său şi prin meditarea la viaţa Domnului Hristos, care „a fost făcut de Dumnezeu pentru noi înţelepciune” (1 Corinteni 1:30). Noi trăim adevărul, aşa cum este el în Domnul Isus, prin formarea obiceiului de a reflecta caracterul Său în existenţa noastră. Aceasta este adevărata înţelepciune!

Reciteşte Iacov 1:6. Este greu să cerem înţelepciunea cu credinţă? Cine dintre noi nu se luptă cu îndoiala? Totuşi, în acele momente, este esenţial să ne rugăm şi să medităm la motivele pe care le avem ca să credem: viaţa Domnului Isus, profeţiile din Biblie şi experienţele personale. În ce fel ne ajută aceste lucruri să alungăm îndoielile?

5. Citeşte Iacov 1:6-8. Care este ideea principală transmisă aici?

Cuvântul pentru „a se indoi” înseamnă „a oscila între două păreri” şi a fi nehotărât. Un bun exemplu în acest sens este incidentul de la Cades-Barnea. Israeliţii aveau două opţiuni: fie să meargă înainte prin credinţă, fie să se răzvrătească împotriva lui Dumnezeu. Din păcate, ei au ales a doua variantă şi au vrut să se întoarcă în Egipt. Însă, în clipa în care Dumnezeu a intervenit şi i-a înştiinţat prin Moise că vor muri cu toţii în pustie, au schimbat imediat macazul şi „au crezut”. Ei au spus: „Iată-ne! Suntem gata să ne suim în locul de care a vorbit Domnul, căci am păcătuit” (Numeri 14:40).

„Ei păreau a avea acum dorinţa sinceră de a se pocăi pentru purtarea lor păcătoasă, dar ei erau mai degrabă îndureraţi din cauza consecinţei căii lor rele decât din cauza conştientizării lipsei lor de recunoştinţă şi de ascultare. Când au aflat că Domnul nu avea de gând să-Şi schimbe hotărârea, s-au încăpăţânat iar şi au declarat că nu aveau de gând să se întoarcă în pustie. Când le-a poruncit să se întoarcă din ţara duşmanilor lor, Dumnezeu a verificat aparenta lor supunere şi a dovedit că ea nu era reală.” – Ellen G. White, Patriarhi şi profeţi, p. 391

6. Citeşte Luca 17:5,6. Ce ne spune Domnul Isus aici despre credinţă?

Când I-au cerut să le mărească credinţa, Domnul Isus le-a spus că le era mai mult decât suficientă o credinţă cât un grăunte de muştar. Ceea ce contează este să avem o credinţă vie, în continuă creştere. Noi putem avea o astfel de credinţă pe măsură ce continuăm să o exersăm, prinzându-ne de Dumnezeu şi bizuindu-ne pe El în orice situaţie.

Dar uneori ne împotmolim în îndoială. Lumea ne copleşeşte cu scepticismul ei. Nimeni nu este imun la atacurile ei. Singurul mod de a ieşi din impas este să ne rugăm, să ne aducem aminte cum ne-a condus Dumnezeu în trecut şi să ne punem încrederea în El pentru viitor.

Ce motive ai să te încrezi în Dumnezeu şi în făgăduinţele Lui şi să trăieşti prin credinţă? Repetă-le, meditează la ele şi credinţa ta va creşte în mod sigur!

În scurta sa epistolă, Iacov se arată foarte preocupat de cei săraci; unii consideră că aceasta este tema principală a scrisorii lui. În zilele noastre, criticile lui aspre la adresa celor bogaţi şi felul în care le ia apărarea celor săraci, par a fi extreme, chiar şocante. Totuşi el nu spune nimic în plus faţă de ce a spus Domnul Isus.

7. Compară următoarele texte. Care este mesajul lor principal? Ce avertizări şi îndemnuri putem desprinde pentru noi?

Iacov 1:9-11 cu Luca 8:14

Iacov 1:27 cu Matei 25:37-40

Iacov 2:15,16 cu Luca 10:29-37

Iacov 5:1-4 cu Luca 12:16-21

Nu avem motive să tragem concluzia că Iacov i-ar exclude pe toţi oamenii bogaţi din Împărăţia cerurilor. El procedează la fel ca Domnul Isus: recunoaşte ispitele subtile cu care se confruntă cei înstăriţi. În definitiv, fie că suntem bogaţi sau săraci, cu toţii trebuie să urmărim câştigarea adevăratului premiu. Problema banilor este aceea că ei tind să ne abată atenţia de la cele veşnice şi să ne-o ocupe cu lucrurile trecătoare (2 Corinteni 4:18).

Nu încape nicio îndoială că agonisirea de averi, educaţia superioară şi statutul social tind să îi separe pe oameni în două clase: „privilegiaţi” şi „mai puţin privilegiaţi”. Însă biserica de la început a păstrat laolaltă ambele categorii, răsturnând total valorile lumii: cel care ocupă locul cel mai de jos, care se smereşte, este cel care va fi înălţat.

„Atâta timp cât sunt în lumea lui Dumnezeu oameni flămânzi care trebuie să fie hrăniţi, oameni goi care trebuie să fie îmbrăcaţi, suflete care pier din lipsă de pâinea şi apa mântuirii, orice lucru nenecesar pe care ni-l îngăduim, orice surplus de capital, strigă să ajungă la cei săraci şi goi”- Ellen G. White, Welfare Ministry, p. 269

În ce situaţie de afli? Nu contează dacă eşti sărac sau bogat, ci care este atitudinea ta faţă de bani. La ce pericole suntem expuşi când dispunem de bani?

Citeşte din Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii, capitolul „Predica de pe Munte”, p. 298-314.

„Dumnezeu vrea ca slujitorii Săi să îşi cunoască bine inimile. Pentru a-i aduce la o adevărată cunoaştere a stării lor, El îngăduie focului suferinţei să îi învăluie, ca să fie purificaţi. Încercările vieţii sunt instrumentele prin care Dumnezeu îndepărtează impurităţile, slăbiciunile şi asprimea caracterului nostru şi prin care ne pregăteşte pentru societatea slăvită a îngerilor cereşti curaţi. Atunci, pe măsură ce trecem prin încercare, pe măsură ce focul suferinţei ne cuprinde, să nu ne aţintim noi oare privirile spre lucrurile nevăzute, spre moştenirea veşnică, spre viaţa nemuritoare, spre greutatea veşnică de slavă? Dacă facem aşa, focul nu ne va mistui, ci doar va îndepărta zgura şi vom ieşi de acolo de şapte ori mai curaţi, purtând amprenta Divinităţii” – Ellen G. White, The Advent Review and Sabbath Herald, 10 aprilie 1894

Întrebări pentru discuţie

1. Ce personaje biblice te inspiră atunci când treci prin suferinţe? Te-ai deprins să te bucuri în încercări? Dacă da, povesteşte-le membrilor grupei ce metodă ai folosit. Dacă nu, vorbeşte cu ei despre această nevoie.

2. Înţelepciunea adevărată nu ţine atât de mult de mulţimea cunoştinţelor acumulate, cât de ceea ce facem prin credinţa în Hristos. Şi totuşi care este valoarea cunoştinţelor? Dacă susţinem o doctrină greşită, umblarea noastră cu Domnul va fi afectată în vreun fel?

3. Un tânăr avea un prieten care trecea prin mari încercări. Lui îi era greu până şi să le privească, dar prietenul lui le suporta cu demnitate şi creştea în har, iar în final s-a schimbat mult în bine! Ce lecţii învăţate când ai trecut prin greutăţi te-au ajutat din punct de vedere spiritual? Întreabă-te dacă ai fi putut „asimila” şi alte lecţii.

4. Ce îi poţi spune unui om care pare a avea o credinţă sinceră, dar care uneori este copleşit de îndoială? Cum îl poţi ajuta?