O credinţă activă

Era un medic de succes şi prezbiter într-o biserică mare, de câteva sute de membri. Era un susţinător important al marilor proiecte ale bisericii şi generozitatea lui îi inspira şi pe ceilalţi să fie mai darnici. Era totodată un mare predicator. Îi ţinea locul pastorului când acesta era plecat şi toţi apreciau predicile sale profunde, sincere şi spirituale.

Însă, într-o zi, a ieşit la iveală adevărul. Medicul nu lipsise de la biserică Sabatul anterior din cauză că ar fi fost plecat în concediu, cum crezuseră mulţi. Nu, ci a fost găsit mort în casa lui de pe litoral din cauza unei supradoze de droguri.

Mai rea a fost descoperirea şocantă că în dormitorul său au fost găsite zeci de casete video şi reviste pornografice. Biserica a fost devastată de această veste şi îndeosebi tinerii care priviseră la el ca la un om-model. Da, noi trebuie să lăsăm judecata în mâna lui Dumnezeu, dar faptele acestui medic pun totuşi sub semnul întrebării realitatea credinţei lui.

Care este aşadar ideea? Da, suntem mântuiţi prin credinţă, dar, în viaţa creştină, nu putem separa credinţa de fapte. Acesta este adevărul crucial transmis de epistola lui Iacov.

1. Citeşte Iacov 2:14. Cum înţelegem acest verset, în contextul învăţăturii despre mântuirea numai prin credinţă? Vezi şi Iacov 2:15-17. Compară cu Romani 3:27,28; Efeseni 2:8,9.

Credinţă fără fapte. Iacov ne oferă un exemplu sugestiv pentru acest tip de credinţă falsă (Iacov 2:15,16). După cum am văzut deja, în epistola lui, ascultarea este relaţională. Aşadar, cum se raportează un creştin faţă de o soră sau un frate de credinţă care este în nevoie? Cuvintele nu sunt suficiente. Nu le putem spune: „Duceţi-vă în pace, încălziţi-vă şi săturaţi-vă”, când Dumnezeu ne-a pus la dispoziţie mijloacele pentru a-i ajuta!

Este drept că nevoile nu se sfârşesc niciodată şi că nu le putem împlini pe toate. Există totuşi un principiu numit „Ajută un om”. Noi suntem mâinile şi picioarele Domnului Isus şi îi putem ajuta pe oameni câte unul, pe rând. De altfel, Însuşi Isus a lucrat aşa. În Marcu 5:22-34, un bărbat I-a cerut ajutor pentru fiica lui muribundă. Domnul porneşte imediat spre casa acestuia, dar, pe drum, o femeie s-a apropiat de El, s-a atins de haina Lui şi s-a vindecat. El ar fi putut să treacă înainte fără să facă public gestul, dar ştia că ea avea nevoie şi de vindecare spirituală. Aşa că S-a oprit şi Şi-a luat timp să o înveţe să fie o martoră a Sa, să ofere din ceea ce a primit. Abia apoi a rostit cuvintele regăsite şi în Iacov 2:16: „Du-te în pace” (Marcu 5:34), doar că, în acest caz, sunt pline de conţinut, nu nişte vorbe goale!

Dacă identificăm o nevoie şi nu facem nimic ca să o împlinim, pierdem ocazia de a ne exercita credinţa. Credinţa noastră devine mai slabă şi ajunge inertă. Deoarece credinţa fără fapte moare. Iacov este chiar mai categoric: credinţa fără fapte este moartă deja! Pentru că, dacă ar fi vie, ar exista fapte. Dar, dacă nu este însoţită de fapte, la ce mai este bună? La finalul versetului 14, el pune o întrebare despre această credinţă fără fapte şi fără valoare, o întrebare care sună mai tranşant în limba greacă: „Credinţa aceasta nu îl poate mântui, nu-i aşa?”. Răspunsul aşteptat este în mod clar „Nu!”.

Cum ne putem deprinde să ne exprimăm mai bine credinţa prin fapte, ferindu-ne totodată de amăgirea că faptele ne-ar putea mântui?

2. Care este ideea transmisă în Iacov 2:18? Cum ne putem arăta credinţa prin fapte?

Iacov utilizează aici tehnica retorică clasică de demontare a unei posibile obiecţii. La încercarea de a separa credinţa de fapte prin argumentul că este destul să ai una dintre ele, Iacov răspunde că nimeni nu poate spera să fie mântuit prin credinţă dacă nu face fapte corespunzătoare: „Arată-mi credinţa ta fără fapte, şi eu îţi voi arăta credinţea mea din faptele mele.” Ideea fundamentală este că nu orice fel de credinţă poate să mântuiască. Credinţa autentică, mântuitoare este cea caracterizată de fapte bune. Pe de altă parte, faptele sunt bune numai dacă izvorăsc din credinţă. Credinţa şi faptele sunt inseparabile, nu pot exista una fără cealaltă, sunt ca două feţe ale unei monede, credinţa reprezentând capul sau aversul monedei, fiindcă vine prima, iar faptele reprezentând reversul monedei, întrucât vin în continuarea credinţei.

3. Care este atitudinea lui Pavel faţă de fapte? De ce sunt faptele bune atât de importante? Efeseni 2:10; 1 Tesaloniceni 1:3; 1 Timotei 5:25; Tit 2:14.

Pavel nu era împotriva faptelor bune în sine, ci împotriva faptelor ca mijloc de mântuire (vezi Galateni 2:16). El declară că aceia care speră să fie mântuiţi pe baza faptelor Legii se află sub blestem, fiindcă cine încearcă să ţină Legea pentru a fi mântuit nu o ţine cu adevărat (Galateni 3:10). Ascultarea este posibilă numai prin primirea darului Duhului Sfânt.

„Dacă omul nu poate să merite mântuirea prin niciuna dintre faptele sale bune, înseamnă că ea trebuie să fie în întregime prin har, primită de om ca păcătos, în virtutea faptului că o primeşte şi crede în Isus. Este în întregime un dar fără plată. Îndreptăţirea prin credinţă este dincolo de orice controversă. Şi toată această controversă ia sfârşit imediat ce se arată clar că meritele câştigate de omul căzut, prin faptele sale bune, nu-i pot asigura niciodată viaţa veşnică.” – Ellen G. White, Credinţa şi faptele, p. 20

De ce ar trebui ca vestea aceasta (că nu ne putem câştiga singuri mântuirea) să ne motiveze să facem cât mai multe fapte bune din dragoste pentru Dumnezeu?

Dacă faptele lipsesc, nu există decât o singură cale de „a dovedi” autenticitatea credinţei: conformarea cu doctrina. Dacă am convingeri corecte, atunci înseamnă că am credinţă, nu-i aşa?

4. Citeşte 2 Corinteni 4:2; 1 Timotei 2:4; Iacov 5:19,20; 1 Petru 1:22 şi 1 Ioan 3:18,19. Ce ne spun versetele acestea despre importanţa cunoaşterii adevărului?

Cunoaşterea intelectuală a adevărului îşi are, fără niciun dubiu, locul ei, de altfel, un loc foarte important. Cu toate acestea, cunoaşterea în ea însăşi nu este suficientă pentru a dovedi faptul că un om are credinţă mântuitoare.

5. Cu privire la ce tip de credinţă falsă ne atrage atenţia textul din Iacov 2:19?

Mărturisirea fundamentală de credinţă a Vechiului Testament se găseşte în Deuteronomul 6:4: „Ascultă, Israele! Domnul, Dumnezeul nostru, este singurul Domn.” Ea poartă numele Shema, fiindcă acesta este primul cuvânt cu care începe în limba ebraică, şi exprimă în mod concis credinţa într-un singur Dumnezeu. Toate celelalte învăţături biblice decurg din acest adevăr cardinal.

Dar Iacov spune că până şi demonii cred în acest adevăr. Ei ştiu că acesta este adevărul! Şi la ce le foloseşte faptul că ştiu? Ei tremură în prezenţa lui Dumnezeu, cum s-a întâmplat când Domnul Isus le-a poruncit să iasă din victimele lor (Marcu 3:11; 5:7).

Credinţa intelectuală care nu are niciun efect asupra comportamentului nostru este inutilă. Este credinţa pe care o au demonii implicaţi activ în lucrarea de a ne înşela prin doctrine false şi minciuni. La fel ca pe vremea Domnului Isus, demonii îi vor încuraja pe oameni să creadă în amăgirile lor, agăţându-se de plăcerea pe care o găsesc în purtarea destrăbălată şi nelegiuită: „Dar Duhul spune lămurit că, în vremurile din urmă, unii se vor lepăda de credinţă ca să se alipească de duhuri înşelătoare şi de învăţăturile dracilor” (1 Timotei 4:1).

Credinţa trebuie transpusă în fapte, altminteri nu este o credinţă mântuitoare, ci o credinţă a demonilor care, dacă nu i-a salvat pe ei, cum ar putea să ne salveze pe noi?

6. Citeşte Iacov 2:21-24 şi compară cu Romani 4:1-5,22-24. Ce se spune despre credinţa lui Avraam? Pe ce bază suntem socotiţi neprihăniţi?

Atât Iacov, cât şi Pavel citează Geneza 15:6, dar par a ajunge la concluzii diferite. Potrivit lui Iacov, Avraam a fost socotit neprihănit (sau îndreptăţit) prin fapte. Pavel însă în Romani 4:2 pare a nega în mod explicit această posibilitate (versetul 24).

De fapt, Pavel răspunde aici la întrebarea dacă circumcizia este o condiţie pentru îndreptăţire sau, altfel spus, dacă cei dintre neamuri trebuiau mai întâi să devină evrei prin circumcizie pentru a avea parte de mântuire (Romani 3:28-30). El arată că Avraam a fost socotit neprihănit pe baza credinţei, nu pe baza „faptei” sale de a se circumcide, deoarece el a crezut încă înainte de aceasta. El a primit tăierea împrejur mai târziu, ca semn exterior al credinţei lui lăuntrice (Romani 4:9-11). Dar faptele în ele însele nu sunt suficiente pentru a fi socotiţi neprihăniţi, întrucât vor fi socotiţi neprihăniţi numai cei ce „calcă pe urmele credinţei aceleia pe care o avea tatăl nostru Avraam” (Romani 4:12).

Intră cumva ideea aceasta în conflict cu cea exprimată de Iacov? Pavel foloseşte aceeaşi „dovadă” a credinţei lui Avraam pe care o foloseşte şi Iacov (Romani 4:17-21): Avraam a crezut că Dumnezeu îl putea învia pe Isaac, deoarece El „învie morţii şi… cheamă lucrurile care nu sunt ca şi cum ar fi” (versetul 17; compară cu Evrei 11:17-19). Credinţa mântuitoare este definită ca încredinţarea deplină că „El, ce făgăduieşte, poate şi să împlinească” (Romani 4:21). Deci credinţa mântuitoare este încredinţarea că Dumnezeu Se va ţine de promisiunile Sale şi bizuirea pe Cuvântul Său prin ascultarea de el. Faptele acestea nu sunt „ale Legii”, ci „ale credinţei” sau, cum afirmă Iacov, „credinţa lucra împreună cu faptele lui şi, prin fapte, credinţa a ajuns desăvârşită” (Iacov 2:22).

Mulţi pun accent pe importanţa credinţei şi a faptelor, dar le privesc separat. În realitate, credinţa adevărată este „credinţa care lucrează prin dragoste” (Galateni 5:6). Faptele bune nu sunt doar semnul, ci manifestarea credinţei. Credinţa în Dumnezeul care a creat tot ce există l-a motivat pe Avraam să asculte de porunca Sa de a-l aduce ca jertfă pe Isaac. Astfel, credinţa lui a ajuns desăvârşită prin ascultare.

Care este experienţa ta în ceea ce priveşte modul în care faptele (sau lipsa lor) influenţează credinţa?

7. Citeşte Iacov 2:25 şi compară cu Iosua 2:1-21. Cum înţelegem acest exemplu, tot în contextul îndreptăţirii numai prin credinţă?

În Evrei 11:31, locuitorii Ierihonului sunt numiţi „cei răzvrătiţi” sau, potrivit altor versiuni, „cei ce nu au crezut”( KJV), „cei neascultători”. Ei auziseră despre biruinţele remarcabile ale israeliţilor asupra madianiţilor şi amoriţilor şi cunoşteau prea bine puterea Dumnezeului lui Israel. Din pedeapsa trimisă de El asupra israeliţilor la Baal-Peor, ei au învăţat despre sfinţenia Sa şi despre faptul că El detesta idolatria şi imoralitatea. „Toate aceste evenimente le erau cunoscute locuitorilor Ierihonului şi erau mulţi care împărtăşeau convingerea lui Rahav, chiar dacă au refuzat să asculte de ea.” – Ellen G. White, Patriarhi şi profeţi, p. 492

Rahav nu a fost salvată datorită neonestităţii sale, ci în ciuda acestei neonestităţi. Ea a crezut în Dumnezeul adevărat şi a acţionat în baza acestei credinţe, protejând iscoadele trimise de Iosua. De asemenea, a ascultat de condiţiile impuse de aceşti oameni: a atârnat la fereastră o funie cărămizie, semn care ne trimite cu gândul la sângele cu care au fost stropiţi stâlpii uşii caselor israeliţilor în ziua eliberării lor din Egipt (Exodul 12:21-24). Viaţa lui Rahav, deşi departe de a fi desăvârşită, este un model de credinţă care ne vorbeşte despre realitatea iertării şi a harului lui Dumnezeu pentru toţi cei dornici să păşească înainte prin credinţă şi să lase urmările în seama Sa.

8. Ce argument final aduce Iacov pentru a ilustra relaţia dintre credinţă şi fapte? Iacov 2:26

După cum trupul este doar un cadavru dacă nu are suflare de viaţă, tot la fel credinţa care nu are fapte este moartă. Mai mult, fără credinţă adevărată, faptele de „ascultare” pe care încercăm să le facem nu sunt decât „fapte moarte” (Evrei 6:1; 9:14), fără vreo valoare înaintea lui Dumnezeu.

O prostituată mântuită prin credinţă? Dacă acesta ar fi singurul exemplu de mântuire prin credinţă pe care l-am avea, la ce concluzii greşite am putea ajunge? Ce încurajare personală poţi desprinde din acest exemplu?

„Când eul este dat cu totul la o parte, poţi obţine o experienţă nouă şi bogată; în timp ce stai adânc plecat la piciorul crucii, vei discerne nedesăvârşirile tale şi, în timp ce priveşti la virtuţile lui Hristos, eul va deveni neînsemnat.

Hristos îi va apărea ochiului clarvăzător ca fiind desăvârşirea frumuseţii atrăgătoare; atunci tiparul Său se va afla asupra minţii şi inimii şi va fi dezvăluit în caracter. Modelul gândului divin ar trebui imprimat în inimă şi manifestat în viaţă. Vino la Isus cu nevoia ta, roagă-te cu credinţă vie, prinde-te de mâna puterii divine, crede, numai crede şi vei vedea mântuirea lui Dumnezeu. Dacă vei accepta să fii învăţat, Dumnezeu te va învăţa; dacă vei accepta călăuzire, El te va conduce la izvoarele de apă vie.” – Ellen G. White, Testimonies to Southern Africa, p. 26

Întrebări pentru discuţie

1. Reciteşte Iacov capitolul 2 de la început până la sfârşit, fără să te opreşti. Care este aici mesajul esenţial pentru aceia care se încred numai în meritele neprihănirii Domnului Hristos pentru mântuire?

2. Unii susţin că Iacov vorbeşte despre credinţă şi fapte fără să facă referire la Pavel şi că ar trebui să interpretăm spusele lui separat. De ce este greşită această idee? De ce este important, mai ales în acest caz, să ţinem seama de alte texte pe aceeaşi temă? Să nu uităm că, în toiul Reformei protestante, apologeţii catolici au apelat în repetate rânduri la Epistola lui Iacov pentru a apăra poziţia Bisericii Catolice. Ce ne spune acest fapt despre cât de important este să ne clădim doctrinele pe toate textele biblice pe care le avem la dispoziţie?

3. S-a afirmat de multe ori că trebuie să păstrăm echilibrul între credinţă şi fapte. În lumina studiului din această săptămână, te poţi declara de acord cu această afirmaţie? Discutaţi în cadrul grupei.

4. De ce nu se găseşte în Epistola lui Iacov (şi nici în restul cărţilor din Noul Testament) nicio menţionare a lipsei de credinţă care a avut ca urmare aducerea pe lume a lui Ismael şi nicio menţionare a minciunii lui Rahav? Ce ne spune faptul acesta despre ce înseamnă să fii „îmbrăcat” în neprihănirea Domnului Hristos?

Material prezentare în format .pdf (2,83 MB)