Împlinitori ai Cuvântului

Un acrobat a avut ideea să traverseze Cascada Niagara de mai multe ori pe o frânghie. Evident, a devenit celebru – este cunoscut sub numele de „Marele Blondin”. În septembrie 1860, însuşi Prinţul de Wales a avut curiozitatea să-l urmărească traversând cascada cu un om în spate. La sfârşitul reprezentaţiei, Blondin s-a înfăţişat înaintea prinţului şi s-a oferit să-l transporte pe frânghie. Însă prinţul britanic, cu toate că auzise de abilităţile acrobatului şi tocmai văzuse cu ochii lui de ce era în stare, nu s-a arătat nicidecum dornic să se lase pe mâna lui!

În ceea ce priveşte relaţia cu Dumnezeu, nu este îndeajuns să auzi şi să vezi. Poate că la nivel intelectual suntem convinşi de existenţa lui Dumnezeu, de adevărul Evangheliei şi de realitatea revenirii Domnului Hristos. Mai mult, poate că am văzut cu ochii noştri dovezile dragostei şi ale purtării Sale de grijă. Cu toate acestea, ni se poate întâmpla să nu avem dorinţa sinceră de a ne preda pe deplin Lui şi de a trăi ca nişte copii ai Săi. Din această cauză pune Iacov atât de mult accentul pe ideea de a fi împlinitori ai Cuvântului, nu numai ascultători.

Săptămâna aceasta, vom descoperi ce înseamnă pentru noi, cei mântuiţi prin har, să fim împlinitori ai Cuvântului.

Cineva spunea odată despre duşmanul lui: „Îl văd în fiecare zi, când mă bărbieresc.” Acesta este lucrul pe care vrea Iacov să-l recunoşti: că tu eşti cel mai mare duşman al tău. Mântuirea începe atunci când te vezi aşa cum eşti în realitate, nu aşa cum îţi închipui că eşti.

1. Citeşte Iacov 1:23,24. Despre cine este vorba în aceste versete? Care este principala lui problemă?

Nu este rău să arătăm cât mai bine posibil. Problema este însă că oamenii pierd o mulţime de timp şi de bani pentru a-şi îmbunătăţi aspectul fizic. Dar să nu ne înşelăm! Iacov spune că avem nevoie să ne uităm cu mai multă atenţie la noi înşine, chiar dacă s-ar putea să nu ne placă ce vom vedea.

2. Citeşte Matei 19:16-22 şi 26:33-35,69-75. Există vreo diferenţă între imaginea de sine a acestor oameni şi starea lor reală? Ce ne spune despre starea lor modul în care au reacţionat la cuvintele Domnului Isus?

Tânărul bogat credea că ascultase de porunci din tinereţea lui. Însă Domnul Isus i-a făcut o invitaţie la care nu se aşteptase şi nu se gândise deloc: să adere la un alt fel de ascultare, care trecea dincolo de respectarea exterioară a regulilor.

Şi Petru avea o imagine de sine nerealistă. Încrezător în sine, el a promis cu însufleţire că, dacă toţi ceilalţi aveau să se împiedice şi să cadă, el avea să rămână credincios, chiar cu preţul vieţii. Prea puţin îşi dădea el seama cât de bine îl ţinea păcatul în strânsoarea lui. Atât tânărul bogat, cât şi Petru s-au înşelat cu privire la starea lor spirituală adevărată. Totuşi, spre deosebire de tânărul bogat, Petru s-a convertit în final.

Cât de uşor observăm defectele altora! Totuşi suntem destul de conştienţi şi de defectele noastre, doar că nu suntem tot atât de dispuşi să le recunoaştem! Cercetează-ţi sufletul. Care este starea ta? Eşti conştient că ai nevoie de Mântuitorul?

3. Reciteşte Iacov 1:22. Iacov ne îndeamnă să fim împlinitori ai Cuvântului. De ce nu a spus el pur şi simplu „să împlinim” Cuvântul?

Iacov aşază cuvântul „a fi” alături de cuvântul „a împlini”, în aşa fel încât fiecare să dea valoare celuilalt şi să depindă de celălalt. În concepţia sa, „a fi” nu poate fi separat de a „împlini”. Sunt ca două feţe ale aceleiaşi monede. Mai mult, timpul din limba greacă al verbului „a fi” exprimă continuitatea acţiunii, făcând referire la un stil de viaţă de ascultare neîntreruptă, care începe chiar din momentul de faţă, şi nu dintr-un moment viitor nedefinit.

După ce ne naştem din nou „prin Cuvântul adevărului” (versetul 18), suntem oameni noi şi împlinim ce ne porunceşte Domnul. Nu ne mai mulţumim cu respectarea superficială a unor reguli (problema tânărului bogat).

4. Citeşte cu atenţie Luca 6:27-38. Ce ne îndeamnă Domnul Isus să facem în mod concret?

Lucrurile aceasta par imposibile. Aşa şi sunt, dacă încerci să le faci prin propria putere! Fiinţele umane păcătoase nu sunt în stare să manifeste o astfel de iubire. De aceea, după ce dă aceste îndemnuri, Domnul Isus foloseşte ilustraţia cu pomul bun şi cu pomul rău (versetele 43-45).

În mod asemănător, apostolul Pavel aşază faptele firii pământeşti (Galateni 5:19-21) în opoziţie cu roadele Duhului Sfânt (Galateni 5:22,23). Cu cât ne concentrăm mai mult atenţia asupra faptelor, cu atât starea noastră este mai rea; dar şi reversul este adevărat: cu când ne lăsăm mai mult călăuziţi de Duhul Sfânt, cu atât rodul dragostei şi al ascultării este mai bogat.

Gândeşte-te la o ocazie în care ai făcut un lucru pur şi simplu pentru că aşa ţi s-a cerut sau pentru că aşa era regula şi la o alta, în care ai făcut un lucru pentru că aşa ai vrut, pentru că decurgea în mod natural din relaţia ta cu Hristos. Cum te ajută aceste experienţe să înţelegi mai bine ideea subliniată în secţiunea de astăzi a studiului?

5. Citeşte Iacov 1:25. Care este rolul Legii, potrivit acestui verset?

Iacov reia aici textele din Psalmi, unde se spune că Legea Domnului este „desăvârşită” (Psalmii 19:7) şi că acela care caută poruncile Sale umblă „în loc larg” (Psalmii 119:45) sau, potrivit altor versiuni ale Bibliei, „umblă liber” (NTR: Voi umbla liber…”; sens similar în versiunile RSV, NIV). Observăm totuşi în epistola sa că Legea nu ne poate mântui şi nu ne poate face curaţi. Ea ne arată care este idealul lui Dumnezeu, dar nu ne poate ajuta să atingem acest ideal, la fel cum faptul că urmărim exerciţiul de excepţie al unui mare sportiv nu ne face în stare să reuşim performanţa sa. Pentru a atinge acest ideal, avem nevoie de puterea Domnului Hristos în viaţa noastră.

6. Ce face diferenţa între Lege ca instrument al morţii şi Lege ca indicator al drumului către libertate şi viaţă? Romani 8:2,4; 2 Corinteni 3:17,18.

Şi Pavel afirmă că „nu cei ce aud Legea sunt neprihăniţi înaintea lui Dumnezeu, ci cei ce împlinesc Legea aceasta vor fi socotiţi neprihăniţi” (Romani 2:13). Deci noi putem deveni împlinitori numai ca urmare a lucrării Duhului Sfânt care scrie Legea în inima noastră. Ea devine pentru noi Legea libertăţii numai când ascultăm de ea cu toată inima.

Prin urmare, problema nu este la Lege, ci la noi. Noi uităm cine suntem în realitate: nişte păcătoşi care au nevoie de un Mântuitor. Despărţiţi de Hristos, nu putem auzi decât condamnarea Legii. Însă, împreună cu El, devenim oameni noi (2 Corinteni 5:17), liberi (Ioan 8:36). Îl auzim rostind Legea, Îl auzim îndemnându-ne să ne iubim unii pe alţii cum ne-a iubit El (Ioan 15:12). Prin El, noi cunoaştem libertatea de copii ai lui Dumnezeu mântuiţi prin har şi nu vrem să ne mai întoarcem la starea de călcători ai Legii. Prin El, noi suntem iertaţi de păcat şi, mai mult, avem o nouă viaţă, de ascultare de Lege. Noi nu ascultăm de Lege ca să fim mântuiţi, ci pentru că ştim că suntem deja mântuiţi şi liberi de condamnarea ei.

Ce ar însemna să încercăm să păzim Legea, în firea noastră păcătoasă, cu scopul de a primi mântuirea? Cum devine Legea în acest caz un instrument al înrobirii? Cum împăcăm eliberarea din robie prin Domnul Isus cu porunca Sa de a păzi Legea?

7. Cum ai defini creştinismul în lumina următoarelor pasaje? Iacov 1:26,27; Matei 25:35,36,40; Romani 12:9-18.

Şi Domnul Isus, şi Pavel, şi Iacov subliniază nevoia creştinului de a se face util celor din jur. Când ne luăm timp să îi vizităm pe cei neglijaţi, când oferim ospitalitate, când le arătăm practic acestor „foarte neînsemnaţi fraţi” (Matei 25:40) că îi iubim, ilustrăm dragostea lui Isus şi devenim canalele prin care El Îşi revarsă dragostea faţă de oameni.

„Cel mai puternic argument în favoarea Evangheliei este creştinul care oferă şi primeşte iubire (…). Pentru a duce o astfel de viaţă, pentru a exercita o astfel de influenţă, ne costă la fiecare pas efort, sacrificiu de sine, disciplină.” – Ellen G. White, Divina vindecare, p. 470

Lucrurile acestea nu apar de la sine, în mod automat. Dacă religia noastră constă numai din afirmarea anumitor convingeri şi din ascultarea de predici, atunci este în mare parte „zadarnică”, inutilă.

Cuvântul folosit de Iacov pentru „religios” şi „religie” din versetele 26 şi 27 sugerează ideea de devotament neobişnuit. Această calitate are consecinţe imediate, vizibile, iar oamenii o vor remarca repede.

O astfel de consecinţă se va vedea în vorbire. În loc de remarci înţepătoare, un ton tăios şi gesturi aspre, vom fi mai conştienţi de influenţa pe care o exercită asupra altora felul nostru de a vorbi şi ne vom „înfrâna” limba ca să nu ne surprindem că ne ia gura pe dinainte.

O a doua schimbare se va vedea în atitudinea faţă de orfani şi de văduve, care au cea mai mare nevoie de iubirea şi de grija noastră. Din perspectivă omenească, pare fără sens să ne investim resursele în nişte oameni care nu ne vor putea răsplăti cu nimic. Totuşi, din perspectivă dumnezeiască, tocmai modul în care ne purtăm cu cei respinşi şi marginalizaţi de societate arată cine este într-adevăr urmaşul Domnului Hristos: fie oferindu-le bani celor care ştim că nu ni-i vor putea returna, fie invitându-i la masă pe cei despre care ştim că nu au posibilitatea să ne invite la ei; fie rostind o binecuvântare şi o rugăciune pentru cei care se poartă urât cu noi (Luca 6:35; 14:12-14; Matei 5:44). După cum subliniază Pavel, noi am fost re-creaţi în Isus Hristos pentru fapte bune (Efeseni 2:10).

Cât din timpul şi din energia ta investeşti în ajutorarea celor sărmani? Ce îţi spune răspunsul la această întrebare despre cât de „utilă” sau de zadarnică este în realitate credinţa ta?

8. Ce înseamnă să ne păzim „neîntinaţi de lume” (Iacov 1:27)? Cum e posibil acest lucru? Vezi şi 1 Ioan 2:15,16; 2 Petru 1:4.

Unii oameni par a crede că, dacă ar reuşi să stea departe de lume, ar putea evita o bună parte din ispitele ei. Într-un anumit sens, lucrul acesta este adevărat. Este necesar să evităm ispita cât mai mult posibil (în special acele ispite în faţa cărora ne este cel mai greu să rezistăm). Dar adevărul este că defectele şi slăbiciunile ne urmează îndeaproape, oriunde ne-am duce. Problema nu este dată în primul rând de ispitele care există în lume, cu toate că şi ele sunt un factor însemnat, ci de ispitele care există în noi, în inima noastră. Aici se dă adevărata luptă!

Însă rezolvarea anumitor probleme le scoate în relief pe cele rămase nerezolvate. Spre exemplu, când facem ordine într-un colţ al camerei, dezordinea din restul camerei se distinge mai uşor. La fel se întâmplă şi în viaţa spirituală: „Cu cât te apropii mai mult de Isus, cu atât mai nedesăvârşit te vei vedea; fiindcă vederea ta va fi mai clară şi imperfecţiunile vor fi observate într-un mare şi clar contrast cu natura Sa desăvârşită.” – Ellen G. White, Calea către Hristos, p. 64

Să nu interpretăm acest paragraf altfel decât a intenţionat autoarea. Ellen White nu spune aici că, pe măsură ce ne apropiem de Isus, devenim tot mai nedesăvârşiţi. Iată ce declară ea în continuare: „Cu cât conştienţa nevoii noastre ne îndreaptă mai mult spre El şi spre Cuvântul lui Dumnezeu, cu atât vom avea concepţii mai înalte despre caracterul Său şi cu atât mai deplin vom reflecta chipul Său.” – Ibidem, p. 65

Religia adevărată ne determină să fim „flămânzi şi însetaţi” după o experienţă mai profundă cu Dumnezeu (Matei 5:6). Domnul Isus a petrecut mult timp singur împreună cu Tatăl Său ceresc, ca să cunoască voia Sa, dar nu S-a izolat permanent de oameni. El a revenit de fiecare dată în mijlocul lor. „Mâncarea” Lui era să îi ajute pe nevoiaşi, să dărâme prejudecăţile şi să împărtăşească vestea bună a vieţii veşnice (Ioan 4:28-35).

Alimentaţia şi stilul de viaţă diferit de practicile din lumea păgână nu i-au împiedicat pe Domnul Isus şi pe creştini să le împărtăşească altora credinţa lor. Ei au mers din loc în loc, iar Evanghelia s-a răspândit în tot imperiul şi a prins rădăcini chiar şi în oraşe corupte şi nelegiuite, precum Roma.

Citeşte capitolul „Dovada adevăratei ucenicii”, p. 59-63, din Calea către Hristos de Ellen G. White.

„Legea este marea oglindă morală a lui Dumnezeu. Omul trebuie să-şi compare cuvintele, spiritul, acţiunile cu Cuvântul lui Dumnezeu.” – Ellen G. White, Comentariul biblic adventist de ziua a şaptea, vol. 7, p. 935
„În loc să-l scutească pe om de ascultare, credinţa şi numai credinţa ne face părtaşi ai harului lui Hristos, care ne face în stare să ascultăm.

Dumnezeu doreşte ca urmaşii Săi să fie cum a fost Isus în natură omenească. Prin puterea Sa, noi trebuie să ducem viaţa de curăţie şi de nobleţe pe care a dus-o Mântuitorul.” – Ellen G. White, Our Father Cares, p. 69

Întrebări pentru discuţie

1. Deşi ni s-a spus că este în avantajul nostru să stăm cât mai departe posibil de locurile lumeşti, ce argumente avem că nu aceasta este soluţia ultimă la problema păcatului şi a ispitei? Cât de departe ar trebui să mergem ca să nu intrăm în contact cu ispita? Care este singura soluţie la problema păcatului şi a ispitei, indiferent unde locuim?

2. Poliţia şi-a propus să plaseze aparatură de urmărire într-un complex de birouri unde lucrau mai multe persoane suspecte. Singurul obstacol erau dobermanii care păzeau clădirea. Atunci, poliţiştii au pus la cale un plan simplu: veneau în fiecare seară şi le aduceau câinilor hamburgeri. Dacă la început le aruncau hamburgerii printre zăbrele gardului, după o vreme, câinii au ajuns să mănânce chiar din mâinile lor şi, mai mult, la sfârşit, să le lingă mâinile în semn de recunoştinţă. Odată îmblânziţi câinii de pază, poliţiştii au reuşit să se strecoare în clădire şi să instaleze aparatura. Ce lecţie putem desprinde de aici cu privire la viaţa noastră spirituală?

3. Gândeşte-te mai mult la contrastul dintre a fi împlinitor al Cuvântului şi a fi doar ascultător al Cuvântului. Care este deosebirea dintre aceste două atitudini?

4. Ce le poţi spune celor care afirmă că sunt scutiţi de păzirea Legii datorită harului Domnului Hristos? Care este adevărata lor problemă?