Smerenia înţelepciunii cereşti

În multe companii mijlocii şi mari, există un aşa-numit „sindrom al aspirantului la poziţia de manager” manifestat de angajaţii care îşi cer dreptul la mai mult respect, la un salariu mai mare sau la promovare într-un mod nepotrivit şi nesănătos. Astfel, ei încep să le adreseze false complimente factorilor de decizie, să le facă dezvăluiri neplăcute despre ceilalţi angajaţi etc., toate într-un spirit de rivalitate. Într-o ocazie în care un reporter, angajat al unui mare post de televiziune, a ajuns în conducerea instituţiei fără să-i distrugă pe alţii în ascensiunea lui, o colegă a făcut următoarea observaţie pe un ton admirativ: „Şi nu au fost victime!”.

Ne place să credem că rivalitatea există numai în instituţiile din lume şi că, în biserică, este altfel. Din nefericire, Scriptura arată că, de prea multe ori, „înţelepciunea” lumească îşi face cuib şi printre credincioşi.

În studiul din săptămâna aceasta, vom vedea ce are de spus Cuvântul lui Dumnezeu cu privire la această tristă realitate.

1. Citeşte Iacov 3:13. Ce înseamnă expresia „blândeţea înţelepciunii”?

Potrivit unor comentatori, întregul capitol 3 din Epistola lui Iacov prezintă însuşirile care îi califică (sau îi descalifică) pe oameni pentru poziţia de învăţători. În mod normal, cei „înţelepţi şi pricepuţi” ar fi candidaţi potriviţi, dar se pare că Iacov se adresează unui grup mai larg, şi anume tuturor credincioşilor. Înţelepciunea la care face el referire aici şi în întreaga epistolă nu este în primul rând cea de tip intelectual, atât de apreciată de grecii antici şi de unii oameni din vremea noastră, ci una care se manifestă în planul comportamentului şi al stilului de viaţă, după cum ne indică şi cuvântul din textul grecesc anastrophe, tradus aici cu „purtare” (apare şi în 1 Timotei 4:12; Evrei 13:7; 1 Petru 1:15; 2:12). Faptele şi conduita noastră arată cât de înţelepţi suntem. Domnul Isus a dat aceeaşi învăţătură: „Înţelepciunea a fost îndreptăţită din lucrările ei” (Matei 11:19).

De remarcat că expresia „înţelept şi priceput” apare într-un singur loc din Vechiul Testament, şi anume în îndemnul dat de Moise israeliţilor de a păzi toate legile lui Dumnezeu: „Să le păziţi şi să le împliniţi; căci aceasta va fi înţelepciunea şi priceperea voastră înaintea popoarelor, care vor auzi vorbindu-se de toate aceste legi şi vor zice: «Acest neam mare este un popor cu totul înţelept şi priceput!»” (Deuteronomul 4:6).

De cealaltă parte, „apa amară” amintită în Iacov 3:11 aduce în biserică „pizmă amară şi un duh de ceartă” (versetul 14). Expresia „duh de ceartă” traduce aici cuvântul grecesc eritheia care are sensul de „căutare exclusivă a intereselor proprii”. – Ceslas Spicq, Theological Lexicon of the New Testament, vol. 2, p. 70

Atitudinea aceasta aduce mai degrabă cu modul de manifestare al lui Satana în ceruri decât cu modul în care ar trebui să se poarte creştinii pe pământ. Dacă nu alegem conştient să murim faţă de eul propriu şi să Îi predăm lui Dumnezeu voinţa noastră, riscăm să manifestăm tocmai atitudinea condamnată aici de Iacov.

Meditează mai mult asupra expresiei „blândeţea înţelepciunii”. În ce situaţii concrete din viaţa ta ai nevoie această înţelepciune?

2. Citeşte Iacov 3:15,16. În ce cuvinte este descrisă înţelepciunea lumească aici? Cum se manifestă ea de regulă în societate, în general, şi chiar în biserică?

Înţelepciunea noastră firească este „pământească”, „drăcească” şi lipsită de Duh Sfânt. Iacov nu spune aici o noutate. Cu mult timp înaintea sa, Solomon scria: „Multe căi pot părea bune omului, dar la urmă se văd că duc la moarte” (Proverbele 14:1; vezi şi 16:25). Înţelepciunea aceasta este, în esenţă, distructivă. Cultivarea şi manifestarea invidiei şi a egoismului duc în mod natural la tulburare şi dezbinare cum s-a întâmplat, de pildă, în Corint (vezi 2 Corinteni 12:20, unde apar câteva dintre cuvintele întrebuinţate şi de Iacov).

3. Ce ne spun următoarele texte despre înţelepciunea cerească? Iacov 3:17,18; Ioan 3:3-7; Coloseni 3:1,2.

Iacov nu aminteşte pe nume Duhul Sfânt, dar ideea naşterii din nou este în mod clar prezentă. Se pare că el preferă ilustraţia semănatului şi a aducerii de roade, inspirându-se, probabil, din parabolele Domnului Isus, unde mesajul Evangheliei este înfăţişat a fi „semănat” în inimile oamenilor (vezi Matei 13:3-9,18-23). Astfel, înţelepciunea cerească este „plină de îndurare şi de roduri bune”. Şi, după cum am văzut deja, deşi subliniază ideea că ascultarea şi faptele bune sunt roadele credinţei, mila biruieşte judecata, în sensul că iese învingătoare. Cel cu adevărat înţelept va fi blând şi smerit ca Domnul Isus, împăciuitor, bun, milostiv, iertător, gata să treacă cu vederea greşelile altora, fără să-i critice şi să-i judece.

Este atât de uşor să alunecăm pe căile lumii! Cercetează-te pe tine însuţi: Pe ce te bazezi când iei decizii în viaţă: pe înţelepciunea omenească sau pe cea cerească?

4. Citeşte Iacov 4:1 şi Galateni 5:17. La cel fel de luptă fundamentală se referă aceste texte?

Primele versete din Iacov 4 îi descriu pe credincioşi ca fiind sfâşiaţi de lupte interne, a căror cauză o constituie „poftele” (în greacă este folosit un cuvânt din care provine termenul de „hedonism”). Aceste pofte sau dorinţe păcătoase, pentru care Pavel foloseşte expresia „firea pământească”, se războiesc împotriva motivaţiilor noastre spirituale mai înalte. Viaţa creştină este o luptă interioară continuă care, dacă nu este guvernată de „înţelepciunea care vine de sus” (Iacov 3:17), irupe în biserică şi produce traume spirituale în rândul credincioşilor.

5. Ce dorinţe păcătoase sunt amintite în continuare şi cum afectează ele biserica? Iacov 4:2,3

Versetele acestea conţin referiri directe la Cele Zece Porunci: „Voi poftiţi, şi nu aveţi; ucideţi, pizmuiţi, şi nu izbutiţi să căpătaţi” (Iacov 4:2). Menţionarea repetată a problemei invidiei şi a poftei (vezi şi Iacov 3:14,16) reflectă o perspectivă similară cu cea a Domnului Isus în Predica de pe Munte, unde sunt vizate şi motivaţiile interioare, nu doar manifestările exterioare. De aceea, cuvântul „ucideţi” este utilizat, poate, în sensul lui mai larg, care cuprinde şi mânia. E puţin probabil să fi existat membri în bisericile de la început care să se fi făcut vinovaţi de uciderea fraţilor de credinţă, dar, după cum aflăm din cartea Faptele apostolilor, au existat ocazii, în special în Ierusalim, unde locuia Iacov, în care unii membri i-au trădat pe fraţii de credinţă, fapt care a dus la arestarea şi executarea lor.

„Iubirea de sine este cea care provoacă neliniştea. Când suntem născuţi de sus, vom avea acelaşi gând pe care l-a avut Isus, gândul care L-a determinat să Se smerească pentru ca noi să fim mântuiţi. Atunci nu vom mai căuta locul cel mai înalt. Vom dori să stăm la picioarele lui Isus şi să învăţăm de la El.” – Hristos, Lumina lumii, p. 330, 331

6. Citeşte Iacov 4:2-4. De ce îi numeşte Iacov pe cititorii săi „suflete preacurvare”? Vezi şi Isaia 54:5; Ieremia 2:2; 3:6-10,20; Luca 16:13.

Făcând aluzie la imaginea lui Israel ca mireasă a lui Dumnezeu, Iacov aseamănă cu adulterul aderarea la practicile lumeşti şi asimilarea atitudinilor lumeşti. Prin acestea, creştinii nu fac altceva decât să îşi aleagă un alt domn şi un alt stăpân.

Versetul următor nu este uşor de înţeles. Unii îl consideră cel mai dificil text din Noul Testament. Ambiguitatea textului grecesc este reflectată şi de diferite traduceri ale Bibliei. În unele, „duhul” apare scris cu majusculă, deoarece se consideră că face referire la Duhul Sfânt („Duhul… ne vrea cu gelozie pentru Sine” sau „Dumnezeu vrea cu gelozie Duhul…”), pe când în altele nu este scris cu majusculă, fiindcă se consideră că este vorba despre duhul omului („Dumnezeu tânjeşte cu gelozie după duhul pe care l-a pus să locuiască în noi” – NTR). Această a doua variantă reflectă mai bine gramatica şi contextul, dar, oricum, înţelesul textului nu este foarte clar. Pe baza studiului atent al sintaxei şi al contextului imediat, versetele 5 şi 6 pot fi traduse astfel: „Sau credeţi că Scriptura vorbeşte degeaba împotriva invidiei? Duhul pe care El l-a pus să locuiască în noi tânjeşte, dar El ne dă mai mult har. De aceea, El spune: «Dumnezeu Se opune celor mândri, dar le dă har celor smeriţi»” (Iacov 4:5,6, traducerea autorului).

Deci, duhul omului (sau „inima”) este plin de dorinţe care, deşi la început nu au fost rele sau nu sunt rele în ele însele, au fost transformate de păcat în pofte. Harul este singura soluţie pentru această situaţie disperată. Însă cei mândri iau o poziţie în care nu pot primi cu uşurinţă harul. Cineva spunea că noi putem primi har numai dacă stăm cum stau cerşetorii, cu mâna întinsă. Numai omul smerit, blând şi conştient de nevoia şi dependenţa lui totală de Dumnezeu are o atitudine deschisă faţă de har, faţă de această favoare îmbelşugată care a fost revărsată asupra noastră, cu toate că suntem în toate privinţele nedemni de ea. Cum scria Ellen G. White: „Marea noastră nevoie este singurul lucru care ne dă dreptul la îndurarea lui Dumnezeu.” – Hristos, Lumina lumii, p. 317

Ai vreun merit care să te facă demn de mântuire? Îţi înţelegi, din acest răspuns, marea nevoie după harul lui Dumnezeu? Cum răspunde crucea la această nevoie a ta?

7. Ce îndemnuri ni se dau în Iacov 4:7?

Observă ordinea îndemnurilor. Dacă încercăm să ne împotrivim Diavolului fără să ne supunem mai întâi lui Dumnezeu, ce şanse de reuşită avem? Odată, nişte exorcişti au încercat să scoată un demon dintr-un om, rostind Numele lui Isus şi numele lui Pavel ca pe o formulă magică. Dar omul posedat a sărit asupra lor şi i-a bătut, iar ei au fugit de acolo goi şi răniţi (Faptele 19:13-16). Ca să putem să ne împotrivim Diavolului, trebuie să ne supunem lui Dumnezeu şi voinţei Sale. Practic, prin această supunere faţă de Dumnezeu, ne împotrivim celui rău.

Dar să nu tragem concluzia că cititorii acestei epistole nu se mai supuseseră până atunci lui Dumnezeu. Iacov se adresează aici unor oameni care mărturiseau a fi creştini. De aceea, înţelegem că el se referă la supunerea zilnică faţă de Dumnezeu şi la împotrivirea faţă de Diavol de fiecare dată când apare o ispită.

8. Citeşte Iacov 4:8-10. Ce îndemnuri dă Iacov aici şi care este legătura dintre ele? Ce legătură au ele cu supunerea faţă de Dumnezeu?

Apelul la schimbare din aceste versete constituie apogeul a tot ce a spus Iacov începând cu capitolul 3, versetul 13. În pasajul studiat săptămâna aceasta, el pune în contrast înţelepciunea de sus cu înţelepciunea demonică şi pe oamenii mândri, care se înalţă pe ei înşişi la fel ca Diavolul (vezi Isaia 14:12-14), cu oamenii smeriţi, care se supun lui Dumnezeu. Urmează o acuzaţie de necredincioşie faţă de legământul cu Dumnezeu (Iacov 4:4), precum şi o reluare a acuzaţiei de duplicitate (Iacov 4:8, compară cu 1:8). Apelul lui Iacov la supunere nu este totuşi de tip moralist, ci seamănă mai degrabă cu chemarea la pocăinţă făcută de Domnul Isus păcătoşilor (Luca 5:32).

Dar cum să ne pocăim? Iacov arată care sunt paşii spre pocăinţă (inspirându-se din Psalmii 24:3-6): (1) apropie-te de Dumnezeu şi El Se va apropia de tine; (2) curăţeşte-ţi mâinile şi inima (adică faptele şi gândurile); (3) tânguieşte-te, plângi pentru lipsurile tale, devenind din nou conştient de nevoia ta după harul lui Dumnezeu.

„Smeriţi-vă înaintea Domnului şi El vă va înălţa” (Iacov 4:10). Ce înseamnă aceasta? Cum poţi învăţa să te smereşti? Cum poţi imita smerenia Domnului Isus?

„Sunt mulţi a căror inimă geme sub povara grijilor, fiindcă îşi doresc să atingă standardul lumii. Ei au ales să îi slujească, au acceptat încurcăturile ei, au adoptat obiceiurile ei. Astfel, caracterul lor este pervertit şi viaţa lor devine obositoare. Ca să-şi satisfacă ambiţia şi poftele lumeşti, ei îşi rănesc conştiinţa şi îşi fac singuri o povară în plus de remuşcări. Grija necontenită secătuieşte puterile vieţii. Domnul nostru vrea ca ei să lase deoparte acest jug al robiei. (…) El îi îndeamnă să caute mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Sa, iar făgăduinţa Sa este că toate lucrurile necesare pentru viaţa aceasta le vor fi date pe deasupra.” – Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii, p. 330

Întrebări pentru discuţie

1. Gândeşte-te la cele două tipuri de înţelepciune discutate la secţiunea de luni şi alcătuieşte o listă cu gândurile asociate cu fiecare dintre ele. Acum gândeşte-te la situaţiile de săptămâna aceasta în care a trebuit să iei decizii importante. La ce înţelepciune ai apelat?

2. Dumnezeu le-a promis israeliţilor că, dacă vor păzi legile Sale, naţiunile înconjurătoare îi vor admira şi vor spune despre ei că sunt un popor „înţelept şi priceput”. Oare admiraţia aceasta nu îi determina să fie trufaşi? Atitudinea de trufie este contrară înţelepciunii cereşti, care duce la smerenie. Care a fost atitudinea lor şi ce putem face pentru a evita greşelile lor? Cum i-ar fi putut feri de mândrie înţelegerea adevăratei semnificaţii a serviciului din sanctuar? Cum ar trebui să ne ferească de mândrie înţelegerea corectă a jertfei de pe cruce?

3. Reciteşte paragraful din Hristos, Lumina lumii. Te lupţi şi tu să atingi standardele lumii? Sunt ele întotdeauna greşite? Auzim atât de des despre oameni care, după standardele lumii, par a avea totul, deşi, în realitate, viaţa lor este o ruină. Ce ne spune aceasta despre cât de amăgitoare sunt lucrurile pe care ni le oferă lumea? Mai important de atât, cum ne putem deprinde să ne împotrivim lumii şi să-i ajutăm pe tineri să nu cadă în capcana falselor ei promisiuni?

4. Meditează mai mult asupra smereniei. De ce este ea atât de importantă în viaţa creştinului? De ce este mândria atât de periculoasă pentru urmaşii lui Hristos?