Rugăciunea, vindecarea şi restaurarea

Oamenii sunt fascinaţi de fenomenele miraculoase şi supranaturale. Însă, de multe ori, fascinaţia aceasta nu depăşeşte nivelul purei curiozităţi. Din acest motiv, când a fost rugat să facă o minune doar ca să umple timpul (Luca 23:8,9), ca să demonstreze că El era Mesia (Matei 12:38-41) sau chiar ca să Îşi satisfacă o nevoie personală legitimă (Matei 4:2-4), Domnul Isus a refuzat. Duhul Sfânt, prin care Mântuitorul i-a învăţat pe oameni cu autoritate şi prin care a săvârşit vindecări minunate, nu este o putere pe care să o folosim după bunul plac; din contră, noi suntem nişte instrumente în mâinile Sale. Dumnezeu ar avea bucuria să-i vindece pe toţi bolnavii, însă preocuparea Sa cea mai mare este o vindecare mai importantă şi de durată: vindecarea spirituală.

Săptămâna aceasta, vom încerca să răspundem, în acest context, la câteva întrebări esenţiale: Cum să înţelegem cuvintele lui Iacov despre vindecarea bolnavilor? Există vreo relaţie între vindecarea şi iertarea primite ca răspuns la rugăciune? Ilie este dat ca exemplu deosebit de rugăciune înălţată într-o vreme de apostazie generală. Ce putem învăţa din viaţa sa de rugăciune şi din lucrarea sa de a-l chema pe Israel înapoi la Dumnezeu şi la închinarea adevărată?

1. Citeşte Iacov 5:13. Ce situaţii contrastante sunt amintite aici? Cum aplicăm aceste îndemnuri la experienţa noastră personală?

Iacov abordează două situaţii diferite (suferinţa şi buna dispoziţie) şi propune ca soluţie rugăciunea şi cântările de laudă: roagă-te dacă eşti în suferinţă, cântă dacă eşti vesel. Soluţiile nu sunt totuşi chiar atât de diferite cum par, întrucât în Biblie întâlnim rugăciuni sub formă de imnuri de laudă (psalmi), iar Iacov ne sfătuieşte la începutul epistolei lui să privim „ca o mare bucurie când trecem prin felurite încercări”, ştiind că „încercarea credinţei… lucrează răbdare” (Iacov 1:2,3). Astfel, în ambele situaţii putem împleti rugăciunea cu cântarea de laudă!

Cuvântul pentru „suferinţă” din Iacov 5:13 şi cel întrebuinţat în versetul 10, în expresia „ca pildă de suferinţă”, au aceeaşi rădăcină şi exprimă suferinţa fizică şi psihică, făcând „mai întâi de toate referire la riscul şi supliciul războiului” (Ceslas Spicq, Theological Lexicon of the New Testament, vol. 2, p. 239), dar şi la truda fizică epuizantă şi la efortul costisitor. El mai apare în 2 Timotei 2:9 şi 4:5 unde denotă „munca anevoioasă a apostolilor, care nu este oprită de nicio greutate sau suferinţă” (Ibidem, p. 240). Când vin necazurile, noi apelăm instinctiv la Dumnezeu. Rugăciunea şi cântatul cu vocea sau cu un instrument ne ajută să întâmpinăm suferinţa cu fruntea sus. „Cântatul cu vocea este un act de închinare în aceeaşi măsură ca şi rugăciunea. Multe cântări sunt de fapt rugăciuni.” – Ellen G. White, Educaţie, p. 168

De câte ori nu ni s-a întâmplat şi nouă ca, într-un moment de deprimare şi singurătate, să ascultăm cuvintele unui imn şi să ne simţim învioraţi? Sunt printre noi mulţi oameni care suferă şi au nevoie de încurajare şi care s-ar bucura să primească o vizită de rugăciune şi cântare. „Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură; plângeţi cu cei ce plâng” (Romani 12:15). În urma unei astfel de vizite, şi sufletul nostru se va înviora.

Psalmii sunt un adevărat tezaur de rugăciuni şi cântări care ne oferă inspiraţie, încurajare şi îndrumare.

Ştim că suferinţa ne apropie de Domnul şi ne îndeamnă la rugăciune. La ce pericole spirituale suntem expuşi când totul ne merge bine? De ce este important să Îl lăudăm pe Domnul mai ales când ne merge bine? Ce ne amintim în felul acesta?

2. Care sunt recomandările principale ale lui Iacov pentru serviciul ungerii bolnavilor? Ce aspecte spirituale sunt amintite în Iacov 5:14,15?

Faptul că bolnavul îi cheamă pe prezbiterii bisericii să-l ungă „cu untdelemn în Numele Domnului” şi să se roage pentru el este un semn al dorinţei sale de a fi vindecat şi al convingerii colective că, pentru vindecare, este nevoie de intervenţia divină (Marcu 6:13). Referirea la iertarea păcatelor ne arată că Dumnezeu nu va vindeca fizic un om care nu-şi doreşte şi vindecarea spirituală. „Celor care îşi doresc rugăciunea pentru însănătoşire, ar trebui să li se explice că încălcarea Legii lui Dumnezeu, fie cu trupul, fie cu spiritul, este păcat şi că, dacă vor să primească binecuvântarea Lui, păcatul trebuie să fie mărturisit şi părăsit.” – Ellen G. White, Divina vindecare, p. 228

De asemenea, faptul că bolnavul solicită intervenţia divină şi îi cheamă pe prezbiterii bisericii ne lasă să înţelegem că este vorba despre o boală gravă şi că este o chestiune prea urgentă pentru ca ajutorul să fie dat în cadrul întâlnirilor obişnuite ale bisericii. În textul grecesc, sunt întrebuinţate două cuvinte pentru „bolnav”: primul (astheneō, versetul 14) apare şi în textul care spune că Dorca „s-a îmbolnăvit şi a murit” (Faptele 9:37); iar al doilea (kamnō, versetul 15) se referă în general la bolnavi, dar şi la muribunzi, iar, în acest context, pare a avea sensul de slăbiciune fizică extremă. Vindecarea printr-o minune se poate produce ca urmare a „rugăciunii făcute cu credinţă”, ceea ce implică supunerea faţă de voinţa lui Dumnezeu (1 Ioan 5:4), fie că aceasta este sau nu însănătoşirea.

Unele versiuni ale Bibliei (KJV, NIV, NASB) redau versetul 15 astfel: „Şi rugăciunea credinţei îl va salva pe bolnav, iar Domnul îl va învia”, arătând astfel spre asigurarea învierii ca moment al vindecării complete, „când trupul acesta supus putrezirii se va îmbrăca în neputrezire şi trupul acesta muritor se va îmbrăca în nemurire” (1 Corinteni 15:54).

Majoritatea am auzit despre sau am asistat la un serviciu de ungere şi ştim că unii bolnavi cărora li se face ungerea nu se vindecă, ci mor. Ce semnificaţie are în aceste situaţii făgăduinţa învierii?

Vindecarea sufletului este mai importantă decât cea a trupului. În definitiv, scopul nu este să-i ajutăm pe oameni să fie nişte păcătoşi mai sănătoşi, ci să le îndreptăm privirea spre viaţa veşnică prin Domnul Isus. Poate că de aceea lasă Iacov în urmă situaţiile ipotetice din versetele 13-15 şi trece în versetul 16 la certitudinea că toţi suntem „bolnavi” de păcat şi la asigurarea vindecării. Aici, cuvântul pentru vindecare (iaomai) depăşeşte în mod clar graniţele însănătoşirii fizice (Matei 13:15). După ce a făcut aluzie în versetul 15 la un sens lărgit al cuvântului vindecare (incluzând învierea), Iacov asociază boala cu păcatul, care este cauza primară a tuturor problemelor – nu în sensul că orice suferinţă este cauzată de un anumit păcat, ci boala şi moartea sunt urmările faptului că suntem păcătoşi.

3. Citeşte Marcu 2:1-12 şi compară cu Evrei 12:12,13; 1 Petru 2:24,25. Despre ce vindecare este vorba în aceste pasaje biblice? Care este condiţia acestei vindecări?

Credinţa în Domnul Isus aduce vindecare de slăbiciunea spirituală şi de păcat. Fiecare vindecare săvârşită de El a fost şi o parabolă menită să le atragă oamenilor atenţia spre nevoia lor mai profundă după mântuire. El i-a dat imediat paraliticului asigurarea că păcatele i-au fost iertate (Marcu 2), deoarece el îşi dorea în primul rând vindecarea spirituală. „Mai mult decât vindecarea fizică, el dorea eliberarea de povara păcatului. Dacă ar fi putut să-L vadă pe Iisus şi să primească asigurarea iertării şi a păcii cu Cerul, el ar fi fost mulţumit fie să trăiască, fie să moară, potrivit cu voia lui Dumnezeu.” – Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii, p. 267

Este drept că oamenii lui Dumnezeu din vremea noastră care se ocupă de tratarea bolilor ar trebui să apeleze la toate mijloacele medicale disponibile, însă ei ar trebui să depună eforturi şi în vederea vindecării omului ca întreg, pentru viaţa aceasta şi pentru cea viitoare.

Un alt aspect al vindecării este reînnodarea relaţiilor şi, de aceea, Iacov ne îndeamnă să ne mărturisim păcatele unii altora (Iacov 5:16), adică celor cărora le-am greşit (Matei 18:15,21,22). Când greşim faţă de cineva sau îi facem supărare, suntem datori să mergem la el şi să ne mărturisim greşeala. Abia atunci ne vom bucura de binecuvântarea Domnului, deoarece procesul mărturisirii cuprinde şi moartea faţă de sine, condiţia necesară ca Hristos să ia chip în noi.

4. Citeşte Iacov 5:17,18. Ce lecţie despre rugăciune desprindem din exemplul lui Ilie? Ce legătură are experienţa lui cu vindecarea, iertarea şi restaurarea?

Versetele acestea ilustrează asigurarea oferită la finalul versetului 16: „Mare putere are rugăciunea fierbinte a celui neprihănit.” Ilie a fost, într-adevăr, un om neprihănit şi chiar a fost luat la cer, dar nu a fost un supraom. El a avut aceleaşi slăbiciuni ca şi noi. Faptul că Dumnezeu i-a ascultat rugăciunea ar trebui să ne încurajeze şi pe noi să ne rugăm cu încredere. Iacov scrie că Ilie „s-a rugat cu stăruinţă” să nu plouă (un detaliu nemenţionat în Vechiul Testament), cerând, după câte se pare, împlinirea pasajului din Deuteronomul 11:13-17 (la care se face aluzie în Iacov 5:18).

În baza acestei profeţii din Deuteronomul, închinarea israeliţilor la Baal, zeul furtunii şi al fulgerului, nu putea fi trecută cu vederea. Noi nu ştim cât timp s-a rugat Ilie, dar putem fi convinşi că el şi-a întemeiat cererile pe studiul atent şi pe meditaţia asupra pasajelor din Cuvântul lui Dumnezeu care făceau referire la circumstanţele în care se găsea. Poate că, în rugăciunea sa, a citat textul din Deuteronomul, la fel cum a procedat Daniel când a inclus în rugăciunea lui pentru restaurarea Ierusalimului profeţia lui Ieremia (Daniel 9:2,3). Şi rugăciunile noastre vor fi mai eficiente atunci când vor lua naştere din cercetarea atentă a Cuvântului lui Dumnezeu referitor la situaţia respectivă.

Perioada de secetă de trei ani şi şase luni (amintită şi în Luca 4:25) este în Scriptură un timp de probă cu semnificaţii profunde (ne trimite cu gândul la perioada profetică de „o jumătate de săptămână” sau de trei ani şi jumătate cât a durat lucrarea Domnului Isus şi la perioada de „trei ani şi jumătate” de întuneric şi apostazie a bisericii creştine ). La încheierea acestui timp, Dumnezeu l-a trimis pe Ilie să dea startul lucrării de redeşteptare şi reformă în Israel. Lucrarea sa a prefigurat activitatea lui Ioan Botezătorul, de pregătire a poporului Israel pentru prima venire a Domnului Hristos, dar şi activitatea bisericii rămăşiţei de pregătire a unui popor pentru a doua Sa venire (vezi Maleahi 4:5,6; Matei 11:13,14).

Ca biserică, ne dorim redeşteptarea şi reforma, dar să nu uităm că acestea trebuie să înceapă în viaţa fiecăruia dintre noi, în sufletul nostru. Ce decizii poţi lua personal în acest sens?

Duhul lui Dumnezeu a lucrat prin Ilie la refacerea relaţiei poporului Israel cu Dumnezeu. Însă partea cea mai semnificativă a lucrării lui Ilie nu s-a derulat pe Carmel. Acela a fost doar startul. El şi-a continuat lucrarea în sate, în familii şi în aşa-numitele „şcoli ale profeţilor”, unde i-a format pe viitorii conducători spirituali care aveau să ducă mai departe lucrarea de redeşteptare şi reformă.

5. Prin ce se aseamănă lucrarea descrisă în Iacov 5:19,20 cu lucrarea lui Ilie, a lui Ioan Botezătorul şi a altora? Luca 1:16,17; Faptele 3:19.

Ni se întâmplă adesea să uităm de lucrarea făcută de Ilie în linişte şi cu răbdare în anii care au urmat după evenimentul de pe Carmel. La fel ca Ioan Botezătorul, şi el a avut ca ţel întoarcerea oamenilor la adevăr, îndemnul la pocăinţă şi la botez. Acelaşi scop l-a urmărit şi Domnul Isus în lucrarea Sa (vezi Ioan 8:43-45).

Situaţia prezentată în Iacov 5:19,20 este ipotetică („dacă”), arătând că rătăcirea de la adevăr este o eventualitate, nu neapărat o realitate. Îndepărtarea de la adevăr poate avea loc nu numai în planul doctrinei, ci şi în planul stilului de viaţă şi, adesea, cea dintâi conduce la a doua. Începem mai întâi să ne îndoim de convingerile noastre, apoi să avem un comportament duplicitar şi, în final, ajungem la apostazia făţişă.

În încheiere, Iacov îi îndeamnă pe credincioşi să facă o lucrare asemănătoare cu lucrarea lui de Ilie: de întoarcere a sufletelor la Dumnezeu. Pentru aceasta e nevoie de multă răbdare, împreună-simţire, tact şi smerenie. Şi Pavel spune: „Fraţilor, chiar dacă un om ar cădea deodată în vreo greşeală, voi, care sunteţi duhovniceşti, să-l ridicaţi cu duhul blândeţii. Şi ia seama la tine însuţi, ca să nu fii ispitit şi tu” (Galateni 6:1).

Ilie a întors inimile oamenilor la Dumnezeu, nu le-a îndepărtat. De multe ori, oamenii sunt destul de conştienţi de faptele lor şi nu mai au nevoie să li se spună ce au greşit. Mai degrabă, au nevoie de iertarea demonstrată de Domnul Isus şi pusă la dispoziţia tuturor prin moartea Sa. Singura cale de salvare a sufletelor de la moarte este „acoperirea” păcatelor lor prin faptul că noi trăim practic Evanghelia şi prin transformarea noastră în unelte ale îndurării divine (Proverbele 10:12).

Gândeşte-te la cineva care ţi-a greşit şi îşi dă seama de lucrul acesta. Ce poţi face, ce îi poţi spune ca să îl ajuţi să se întoarcă la Domnul?

Citeşte din Divina vindecare, de Ellen G. White, capitolul „Rugăciunea pentru bolnavi”, p. 225-233, şi capitolul „Cursele lui Satana”, p. 518-523, din Tragedia veacurilor, de aceeaşi autoare.

„Hristos… ne cere să devenim una cu El pentru salvarea omenirii. «Fără plată aţi primit», ne spune El, «fără plată să daţi» (Matei 10:8). Păcatul este cel mai mare dintre toate relele şi este datoria noastră să avem milă de păcătos şi să-l ajutăm. Sunt mulţi care greşesc şi care îşi simt ruşinea şi nebunia. Ei tânjesc după cuvinte de încurajare. Ei privesc la greşelile şi rătăcirile lor până aproape că ajung la disperare. Să nu neglijăm aceste suflete. (…)

Rostiţi cuvinte de credinţă şi de curaj care să fie ca un balsam vindecător pentru cel lovit şi rănit.” – Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii, p. 504

Întrebări pentru discuţie

1. Gândeşte-te la o ocazie în care ai comis o mare greşeală şi ţi-ai făcut rău ţie însuţi şi i-ai rănit şi pe alţii şi pe Domnul. Ce a însemnat pentru tine faptul că au venit la tine oameni care, deşi nu au fost de acord cu fapta ta, au căutat să te încurajeze şi să te ridice? Ce ţi-a rămas imprimat în minte în urma acelei experienţe? Ce lecţii învăţate atunci poţi folosi pentru a-i ajuta pe alţii, care au săvârşit greşeli mari?

2. Citeşte Iacov 5:16 cu rugăciune şi cu multă atenţie. Ce lecţii spirituale conţine acest text pentru noi? Ce ne spune el despre puterea rugăciunii şi despre importanţa ei pentru viaţa spirituală? Vorbiţi în cadrul grupei despre modul în care vă ajută rugăciunea, despre răspunsurile primite la rugăciune şi despre modul în care aţi învăţat să aveţi încredere în Domnul atunci când nu primiţi răspunsul dorit. Care credeţi că este cel mai important beneficiu al „rugăciunii fierbinţi”?