„Blestemată să fie ziua!”

Când citim istoria lui Iov, avem două avantaje: în primul rând, ştim cum se încheie şi, în al doilea rând, cunoaştem fundalul pe care se desfăşoară, conflictul cosmic care există în spatele scenei.

Iov n-a ştiut nimic din toate acestea. N-a ştiut decât că, într-o vreme când lucrurile îi mergeau bine, a fost lovit brusc de un şir de nenorociri, de o serie de tragedii. Într-o clipită, s-a transformat din „cel mai cu vază dintre toţi locuitorii Răsăritului” (Iov 1:3) într-un om de nerecunoscut care-şi plângea amarul pe un morman de cenuşă.

Săptămâna aceasta, vom continua studiul cărţii lui Iov şi vom încerca să ne transpunem în situaţia personajului principal, pentru a înţelege mai bine nedumerirea, mânia şi mâhnirea pe care le-a simţit. Dar lucrul acesta n-ar trebui să ne fie prea greu, nu-i aşa? Nu pentru că am fi trecut prin ce a trecut el, dar, având o fire căzută şi trăind într-o lume căzută, ştim şi noi, măcar în parte, ce consternare generează tragedia şi suferinţa, mai cu seamă dacă ne dorim din toată inima să-I slujim Domnului cu credincioşie şi să facem ce este bine înaintea Sa.

Imaginează-ţi că eşti Iov. Într-un mod inexplicabil, viaţa ta, toate lucrurile pentru care ai muncit, tot ce ai realizat, toate binecuvântările primite de la Dumnezeu se duc de râpă. Şi nu poţi să înţelegi de ce! Nu-ţi poţi explica nicidecum situaţia în care ai ajuns.

În urmă cu câţiva ani, un autobuz şcolar a ieşit de pe carosabil, s-a răsturnat şi mulţi copii şi-au pierdut viaţa. Un ateu a declarat atunci că este de aşteptat să se întâmple astfel de nenorociri într-o lume care nu are sens, scop şi direcţie. O astfel de tragedie nu are sens, fiindcă lumea însăşi nu are sens.

Totuşi răspunsul acesta nu este valid pentru un om care crede în Dumnezeu. Nici pentru Iov nu a fost valid. Dar care era răspunsul, care era explicaţia? Iov nu avea un răspuns. Nu avea decât o durere uriaşă şi o sumedenie de nedumeriri inevitabil generate de ea.

1. Cum îşi exprimă Iov durerea la început? Te regăseşti în vreuna dintre spusele lui? Iov 3:1-10

Viaţa este un dar de la Dumnezeu. Noi existăm pentru că Dumnezeu ne-a creat (Faptele 17:28; Apocalipsa 4:11). Viaţa este totodată un miracol în faţa căruia ştiinţa modernă rămâne perplexă. Oamenii de ştiinţă n-au reuşit încă să cadă de acord nici măcar asupra definiţiei „vieţii”, cu atât mai puţin asupra modului şi, mai ales, asupra cauzei apariţiei ei!

Cu toate acestea, cine nu s-a întrebat, în momentele lui de disperare, dacă viaţa merită trăită? Nu ne referim aici la nefericitele cazuri de suicid, ci la clipele din viaţă, când, la fel ca Iov, ne-am dorit să nu ne fi născut niciodată.

Un grec din Antichitate spunea că cel mai bun lucru care ar putea să i se întâmple unui om, în afară de a muri, este acela de a nu se fi născut niciodată. Altfel spus, putem ajunge uneori în viaţă la un grad atât de mare de nefericire, încât ne-ar fi fost mai bine dacă n-am fi existat şi dacă am fi fost astfel cruţaţi de chinul inevitabil al existenţei în această lume căzută.

Te-ai simţit vreodată cum s-a simţit Iov aici, adică ţi-ai dorit să nu te fi născut? Ce s-a întâmplat în cele din urmă? Desigur că ai depăşit momentul. Este important să ne aducem aminte, chiar şi în momentele cele mai grele, că avem speranţa că lucrurile se vor îndrepta!

2. Cum îşi continuă Iov lamentaţia? Ce spune el despre moarte? Iov 3:11-26

Ne dăm seama prin ce calvar a trecut Iov. I-a fost greu să-şi vadă toată averea distrusă, să-şi vadă trupul lovit de boală, dar cel mai greu de suportat a fost faptul că şi-a pierdut copiii – şi i-a pierdut pe toţi! Pierderea unui copil este greu de suportat. Iov însă i-a pierdut pe toţi zece! Nu ne mai mirăm atunci că îşi dorea să nu se fi născut. Chiar dacă ar fi aflat contextul în care s-au petrecut toate acestea, probabil că nu s-ar fi simţit mai bine.

Observă însă ce spune el despre moarte. Dacă ar fi murit, ce s-ar fi întâmplat cu el? Ar fi trăit fericit în rai? Ar fi stat bucuros înaintea lui Dumnezeu? Ar fi cântat la harpă împreună cu îngerii? Nu găsim învăţătura aceasta aici. Dar ce spune el? „Acum aş fi culcat, aş fi liniştit, aş dormi şi m-aş odihni” (Iov 3:13).

3. În ce măsură corespund afirmaţiile lui Iov cu învăţătura Bibliei despre ce se petrece cu omul după ce moare? Eclesiastul 9:5; Ioan 11:11-14.

Avem aici, în această veche carte a Bibliei, una dintre cele mai timpurii referiri la doctrina pe care noi o numim „starea omului în moarte”. În acel moment, Iov nu-şi dorea altceva decât să se odihnească. Viaţa devenise deodată atât de grea, atât de dură şi atât de dureroasă, încât tânjea după ceea ce ştia că însemna moartea: odihna în pace în mormânt. Se simţea atât de trist, atât de lovit, încât a uitat complet cât de mult se bucurase de viaţă înainte şi îşi dorea să fi murit la naştere.

Suntem creştini şi avem făgăduinţe frumoase cu privire la viitor. Cum ne putem forma obiceiul de a rememora experienţele pozitive din trecutul nostru şi de a ne încuraja prin ele, în ciuda suferinţelor prezente?

În capitolul 3, se încheie prima plângere a lui Iov. În următoarele două capitole, Elifaz, unul dintre prietenii lui, îi ţine o „predică” (o vom studia săptămâna viitoare). Apoi, în capitolele 6 şi 7, Iov continuă să vorbească despre suferinţa lui.

4. Cum îşi descrie el durerea? Iov 6:2,3

Descrierea aceasta ne ajută să ne formăm o idee despre modul în care îşi percepea Iov suferinţa. Dacă s-ar fi putut aşeza într-un taler tot nisipul mării, iar în celălalt taler, „durerea” şi „nenorocirile” lui, acestea din urmă ar fi atârnat mai greu.

Atât de grea îi era durerea! Şi toată era a lui, nu a altcuiva. Se foloseşte frecvent expresia „toată suferinţa umană”. Dacă ne gândim bine, ea nu exprimă adevărul. Noi nu suferim în mod colectiv. Noi nu suferim durerea altcuiva, ci numai durerea personală. Ne ştim doar durerile proprii, doar suferinţa proprie. Durerea lui Iov, aşa mare cum era, nu este mai mare decât durerea pe care o poate cunoaşte alt om. Unii oameni, bine intenţionaţi de altfel, le spun altora: „îţi simt durerea.” Dar nu o simt. N-au cum s-o simtă! Nu pot simţi decât durerea proprie, ca reacţie la suferinţa altuia. Doar atât şi nimic mai mult: propria durere, nu durerea altcuiva.

Auzim despre dezastre, produse de oameni sau din alte cauze, cu victime numeroase. Numărul morţilor sau răniţilor ne şochează. Şi încercăm să ne imaginăm atâta suferinţă. Dar, la fel ca în cazul lui Iov, la fel ca în cazul tuturor oamenilor care au trăit vreodată de la începutul lumii şi până la sfârşitul ei, fiecare îşi simte propria durere şi pe a nimănui altcuiva.

Nu ne dorim, desigur, să diminuăm valoarea suferinţei împreună cu alţii şi, după cum se ştie, creştinii sunt chemaţi să aline durerea oricând este posibil (vezi Iacov 1:27; Matei 25:34-40). Cu toate acestea, cât de recunoscători trebuie să fim că niciunul dintre noi nu suferă mai mult decât poate duce de unul singur, că nu poartă toată suferinţa care există în lume!

Meditează la ideea că fiecare om îşi poartă suferinţa lui şi nu pe a altuia. Te ajută aceasta să vezi altfel problema suferinţei umane? Cum?

Imaginează-ţi că doi antediluvieni ar sta de vorbă despre soarta omului, moartea, şi ar deplânge faptul că, oricât de bine le-ar merge în viaţă, oricâte realizări ar avea, în final tot ar ajunge în mormânt.

Nouă ne este dificil astăzi să ne închipuim cum ar fi să trăim sute de ani (Metusala avea o sută optzeci şi şapte de ani când s-a născut fiul lui, Lameh, iar după aceea a mai trăit şapte sute optzeci şi doi de ani); dar chiar şi antediluvienii trebuie să fi deplâns, în faţa realităţii morţii, scurtimea vieţii.

5. Citeşte Iov 7:1-11. Ce deplânge Iov aici? Vezi şi Psalmii 39:5,11; Iacov 4:14.

Dacă în cuvântul lui anterior, Iov cere odihna şi încetarea suferinţei pe care le aduce moartea, aici deplânge scurgerea rapidă a vieţii. Se plânge că omul are parte de o viaţă plină de greutăţi, trudă şi suferinţă şi apoi moare. Şi noi avem deseori această atitudine paradoxală: ne plângem că viaţa trece iute, deşi recunoaştem că este grea şi tristă!

O autoare adventistă de ziua a şaptea mărturisea într-un articol că s-a luptat cu depresia şi chiar cu gândul sinuciderii. Ea nota: „Cel mai rău era că eram adventistă şi aveam un stil de viaţă despre care se dovedise că mă putea ajuta să trăiesc «cu şase ani mai mult».” Avantajul acesta nu mai avea atunci nicio valoare! Sigur că, atunci când te doare şi suferi, multe lucruri par a nu mai avea nicio valoare. Uneori, când durerea ne cuprinde, raţiunea şi logica coboară în planul doi şi nu ne mai putem gândi decât la necazul şi la frica noastră şi pierdem orice urmă de speranţă. Până şi Iov, care avea cunoştinţă despre venirea unui Răscumpărător (Iov 19:25), a strigat în deznădejdea lui: „Adu-Ţi aminte, Dumnezeule, că viaţa mea este doar o suflare! Ochii mei nu vor mai vedea fericirea” (Iov 7:7). Iov, în faţa perspectivei apropiate a morţii, se jeleşte că viaţa e scurtă, deşi ajunsese într-o situaţie extrem de nefericită!

În ce fel te ajută cunoştinţele despre căderea în păcat; despre moarte şi despre înviere să ai o atitudine echilibrată faţă de realitatea trecerii vieţii?

Ca să-l înţelegem pe Iov, trebuie să ne punem în locul lui. El se întreabă: De ce se poartă Dumnezeu aşa cu mine? sau De ce permite Dumnezeu să mi se întâmple astfel de lucruri? El nu are o imagine de ansamblu asupra realităţii. Nu ştie decât ce s-a petrecut în preajma lui şi cu el însuşi şi nu mai poate să priceapă nimic. Cine dintre noi n-a trecut printr-o astfel de situaţie?

6. Citeşte Iov 7:17-21. Ce gânduri îşi exprimă Iov aici? Ce întrebări pune? De ce sunt întrebările acestea justificate în situaţia lui?

Unii cercetători argumentează că Iov ar ironiza aici gândul din Psalmii 8:4-6, unde scrie: „Ce este omul, ca să Te gândeşti la el? Şi fiul omului, ca să-l bagi în seamă?” (vezi şi Psalmii 144:3,4). Însă cartea lui Iov a fost scrisă cu mult înaintea Psalmilor. Mai degrabă, poate că psalmistul s-a inspirat din cartea lui Iov.

Totuşi nu putem să nu remarcăm întrebarea: „Ce este omul?” Este una dintre cele mai importante întrebări pe care ni le putem pune: Cine suntem noi? De ce ne aflăm aici? Care este scopul şi sensul vieţii noastre? În situaţia lui, Iov crede că Dumnezeu „l-a luat în colimator” şi se întreabă pentru ce îi acordă atâta atenţie. Dumnezeu este atât de mare, universul pe care l-a creat este atât de vast, de ce S-ar interesa tocmai de el? De ce I-ar păsa de vreun om?

7. De ce interacţionează Dumnezeu cu omul? Ioan 3:16; 1 Ioan 3:1.

„Când priveşte înălţimea, adâncimea şi lărgimea iubirii Tatălui faţă de rasa umană care piere, Ioan este plin de admiraţie şi de respect sfânt. El nu poate găsi un limbaj potrivit pentru a exprima această dragoste, ci cheamă lumea să privească: «Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu!» Ce valoare îi este astfel acordată omului! Prin păcat, fiii oamenilor au devenit supuşi ai lui Satana. Prin jertfa infinită a lui Hristos şi prin credinţa în Numele Său, fiii lui Adam devin fii ai lui Dumnezeu. Luând asupra Sa natura umană, Hristos înalţă neamul omenesc.” – Ellen G. White, Mărturii, voi. 4, p. 563

„Într-o epocă iluminată într-un mod fără precedent de ştiinţă şi raţiune, «vestea bună» a creştinismului devenea o structură metafizică tot mai puţin convingătoare, un fundament mai puţin sigur pe care să-ţi clădeşti viaţa şi mai puţin necesar în plan psihic. (…) Ideea că viaţa scurtă a unui om care a trăit în urmă cu două milenii, într-un popor primitiv obscur, pe o planetă despre care se ştia de-acum că era o bucată de materie relativ insignifiantă ce gravita în jurul uneia dintre miliardele de stele dintr-un univers impersonal inimaginabil de vast – ideea că un atare eveniment minor ar putea avea vreo semnificaţie cosmică sau eternă extraordinară nu mai putea fi convingătoare pentru oamenii raţionali. Pur şi simplu nu era plauzibil ca universul vast, ca întreg, să aibă vreo mare preocupare faţă de această parte minusculă a sa, dacă avea vreo «preocupare». În lumina nevoii lumii moderne de o confirmare publică, empirică, ştiinţifică a tuturor declaraţiilor de credinţă, esenţa creştinismului pierdea din putere.” – Richard Tarnas, Passion ofthe Western Mind, p. 305.

Care este deficienţa acestui tip de raţionament? Ce pierde din vedere autorul? Ce ne demonstrează acest paragraf despre limitele ştiinţei şi raţiunii în ce priveşte cunoaşterea lui Dumnezeu şi a caracterului Său? Ce ne demonstrează el despre necesitatea revelaţiei divine pentru cunoaşterea unor adevăruri pe care ştiinţa şi raţiunea nu ni le pot descoperi?

BIBLIA ŞI CARTEA ANULUI – STUDIU LA RÂND

Biblia: Iov 25-31
1. Ce dorea Iov să apere până la ultima suflare?
2. Ce anume nu se poate dobândi cu pietre scumpe şi metale preţioase?
3. Cu cine ajunsese Iov să se considere „frate” şi „tovarăş”?
4. Completează afirmaţia lui Iov: „Eu, care n-am dat voie limbii mele să…”

Calea către Hristos, capitolul 9 (Ascultă de aici)
5. Cum putem îndeplini cele mai umile îndatoriri ale vieţii?

Ştirea misionară video pentru Şcoala de Sabat poate fi descărcată şi vizionată accesând una dintre următoarele adrese de Internet: resurse.adventist.pro (secţiunea „Şcoala de Sabat”) sau YouTube (canalul „Şcoala de Sabat”).

Alte resurse veţi mai găsi şi la pagina primei şi ultimei lecţii din trimestru!