Indiciile speranţei

„Omul este singurul animal”, scria eseistul britanic William Hazlitt, „care râde şi plânge, fiindcă este singurul animal care îşi dă seama de diferenţa dintre cum sunt şi cum ar trebui să fie lucrurile.”

Sigur că lucrurile nu sunt cum ar trebui să fie! Dar, pentru creştinul care crede în făgăduinţa revenirii Domnului Isus, există o speranţă – marea speranţă a schimbării stării actuale a lumii (2 Petru 3:13). Lumea în care vom trăi va fi atât de minunată, încât cu greu ne-o putem închipui acum, cu mintea noastră întunecată de păcat (1 Corinteni 13:12). Mentalitatea secularizată, cu orizontul ei limitat, a pierdut însă această speranţă de multă vreme.

Săptămâna aceasta, vom continua studiul temei suferinţei în cartea lui Iov şi vom descoperi că Iov a reuşit să-şi exprime speranţa, deşi ştia că suferea în mod nedrept, inexplicabil şi nejustificat.

Ce speranţă a avut el şi ce speranţă putem avea şi noi?

1. Ce afirmaţie face înţeleptul în Proverbele 17:28? Cui i se aplică – lui Iov sau prietenilor săi?

Dintre toate câte vedem la Iov, nu putem să nu remarcăm faptul că el nu rămâne încremenit în durerea lui şi nu ascultă în tăcere acuzaţiile prietenilor lui. Dimpotrivă, el ripostează împotriva ideilor pe care le consideră a fi un amestec de adevăr şi eroare. După cum am văzut, oamenii aceştia n-au dat dovadă de prea mult tact şi de prea multă compasiune; pretinzând că vorbesc în Numele lui Dumnezeu, ei susţineau că suferinţa lui era justificată, că el îşi merita soarta, ba chiar că merita o soartă mai rea! Chiar şi numai una dintre ideile acestea era greu de suportat, cu atât mai puţin toate trei la un loc! Iov s-a văzut nevoit să le dea o replică.

2. Ce atitudine adoptă Iov, în replica pe care le-o dă prietenilor lui? Iov 13:1-14

După cum am citit în capitolul 2, oamenii aceştia n-au rostit nicio vorbă în primele şapte zile de după sosirea lor la Iov. Dacă ne gândim totuşi câte au spus după aceea, înţelegem de ce a adoptat Iov această atitudine şi ajungem să-i dăm dreptate!

De asemenea, observăm că Iov îi acuză nu doar de faptul că spuneau minciuni, ci şi pentru că le spuneau ca să-L apere pe Dumnezeu (fapt interesant dacă ne gândim la deznodământul cărţii – vezi Iov 42:7). Sigur că este mai bine să nu spui nimic decât să spui ceva greşit (cine n-a învăţat lucrul acesta din proprie experienţă?). Se pare însă că a spune lucruri greşite despre Dumnezeu este o faptă mult mai gravă. În mod ironic, oamenii aceştia credeau că-L apărau pe Dumnezeu de plângerile lui Iov! Dar Iov, deşi nu înţelegea de ce trecea prin atâtea necazuri, ştia suficient cât să-şi dea seama că ei erau nişte „făuritori de minciuni” (Iov 13:4).

Când ţi s-a întâmplat ultima oară să spui ceva greşit sau nelalocul lui? Ce poţi face pentru a nu mai repeta această greşeală?

La începutul acestui trimestru, am studiat despre sfârşitul lui Iov şi despre prosperitatea de care s-a bucurat în cele din urmă. Am mai văzut că Iov a avut o speranţă chiar şi în această suferinţă cumplită. Iar noi, care trăim în vremea de acum şi care cunoaştem sfârşitul tuturor lucrurilor, ştim că există cu mult mai multe lucruri demne de sperat decât şi-ar fi imaginat Iov.

Însă, când copiii i-au murit, când şi-a pierdut agoniseala de-o viaţă şi când a fost lovit de boală, Iov n-a ştiut decât că viaţa lui a luat brusc o întorsătură urâtă. Şi, deşi a declarat cu multă mâhnire că-şi dorea să nu se fi născut deloc sau să fi trecut din pântecele mamei sale direct în mormânt, el şi-a exprimat totuşi speranţa în Dumnezeul care, după câte reuşea să înţeleagă în momentul acela, îl trata în mod nedrept.

3. Citeşte Iov 13:15. Ce spune Iov aici?

Spre deosebire de textul în limba română unde Iov se declară complet deznădăjduit, cele mai multe versiuni ale Bibliei în limba engleză interpretează versetul acesta ca pe o declaraţie puternică de credinţă: „Chiar dacă mă va ucide, eu tot voi nădăjdui în El.” În ciuda a tot ce i s-a întâmplat şi chiar dacă ar fi murit (probabilitatea aceasta i se părea foarte mare şi ştia că Dumnezeu putea să pună punct vieţii lui), el avea să-şi pună mai departe încrederea în Domnul!

„Bogăţiile harului lui Hristos trebuie păstrate în minte. Strânge ca pe o comoară lecţiile pe care ţi le dă harul Său. Credinţa ta să fie cum a fost credinţa lui Iov, ca să poţi spune: «Chiar dacă mă va ucide, tot voi nădăjdui în El.» Prinde-te de făgăduinţele Tatălui tău ceresc şi adu-ţi aminte cum S-a purtat în trecut cu tine şi cu slujitorii Lui, fiindcă «toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu».” – Ellen G. White, The Advent Review and Sabbath Herald, 20 octombrie 1910

Omeneşte vorbind, Iov nu avea motive să mai spere. Dar el nu se baza doar pe perspectiva umană. Rostind această frumoasă declaraţie de credinţă şi speranţă, el priveşte prin ochii lui Dumnezeu şi îşi pune încrederea în El.

Cum a reuşit Iov să-şi păstreze credinţa în Dumnezeu în marea lui suferinţă? Ce răspuns putem formula dacă citim Iov 1:1 şi Iacov 2:20-22? Ce învăţăm despre valoarea credincioşiei şi a ascultării pentru creştin?

4. Ce indicii suplimentare există cu privire la faptul că Iov avea speranţă şi că speranţa lui era la Dumnezeu? Iov 13:16

Este interesant că versetul acesta urmează imediat după declaraţia lui Iov că avea să spere în Dumnezeu chiar dacă avea să moară. El îşi exprimă încrederea că Dumnezeu avea să-l scape. La ce fel de scăpare se referă el aici dacă nu la eliberarea din moarte? Nu este moartea doar o clipă de odihnă, o perioadă scurtă de somn? Şi ce urmează după moarte? Învierea la viaţa veşnică! N-a fost învierea la viaţa veşnică marea speranţă a tuturor credincioşilor de-a lungul mileniilor? Aceasta era şi speranţa lui Iov!

5. Despre ce speranţă este vorba în 1 Corinteni 15:11-20? Dacă nu am avea această speranţă, cum am fi?

După această puternică declaraţie de credinţă, Iov afirmă că „un nelegiuit (hanef) nu îndrăzneşte să vină înaintea Lui”. Rădăcina lui hanef înseamnă „necredincios” sau „fără Dumnezeu” şi are conotaţii negative în ebraică. Iov ştia că scăparea este numai la Dumnezeu, că mântuirea se găseşte numai prin supunerea completă faţă de El. Oamenii răi şi fără Dumnezeu n-au o asemenea speranţă. Cel mai probabil, Iov îşi exprima aici încrederea că era mântuit. Nu ştim cât de mult înţelegea el semnificaţia ritualului aducerii jertfelor pentru păcat. Înainte de Hristos, credincioşii Domnului n-au putut înţelege mântuirea aşa cum o înţelegem noi astăzi, după Hristos. Dar Iov ştia că speranţa mântuirii era numai la Domnul şi că jertfele pe care le aducea erau doar o ilustrare a modului în care putea primi această mântuire.

Cine dintre noi ar putea rosti o declaraţie de speranţă atât de frumoasă dacă ar trece prin ce a trecut Iov? Cuvintele sale sunt o remarcabilă confirmare a vieţii sale de credinţă şi ascultare.

Iov avea speranţă pentru că îi slujea unui Dumnezeu al speranţei. Biblia, deşi relatează numeroase întâmplări oribile, de la căderea lui Adam şi a Evei (Geneza 3) şi până la „căderea Babilonului” de la sfârşitul timpului (Apocalipsa 14:8), este plină de speranţă şi de încredere într-un viitor care depăşeşte tot ce ne poate oferi lumea aceasta.

„Lumea îi este încredinţată lui Hristos şi prin El se transmit neamului omenesc decăzut toate binecuvântările lui Dumnezeu. Hristos a fost Răscumpărător atât înainte, cât şi după întruparea Sa. Când a apărut păcatul, exista deja un Mântuitor.” – Ellen G. White, Viaţa lui Iisus, ed. 2015, p. 171

6. Compară speranţa exprimată în citatul anterior cu afirmaţiile din Efeseni 1:4; Tit 1:2; 2 Timotei 1:8,9; 1 Petru 1:18-20. Ce se poate constata?

Textele acestea ne învaţă adevărul uimitor că, înainte de a crea lumea noastră, Dumnezeu a prevăzut posibilitatea ca omul să cadă în păcat. În greacă, în 2 Timotei 1:9 se spune că Dumnezeu ne-a chemat prin harul care ne-a fost dat în Hristos Isus „înainte de timpul etern”. Iar harul acesta nu ne-a fost dat pentru faptele noastre (care nici nu existau la data aceea!), ci prin Isus. Înainte ca noi să venim la existenţă, Dumnezeu a conceput un plan prin care să le ofere oamenilor speranţa vieţii veşnice. Speranţa aceasta n-a apărut când am avut noi nevoie de ea, ci a existat dinainte şi era pregătită pentru momentul în care era posibil să avem nevoie de ea.

Creştinii au ce şi în cine să spere. Trăim în universul creat de un Dumnezeu care ne iubeşte (Ioan 3:16), care ne-a răscumpărat (Tit 2:14), care ne ascultă rugăciunile (Matei 6:6), care mijloceşte pentru noi (Evrei 7:25), un Dumnezeu care ne promite că nu ne va părăsi niciodată (Evrei 13:5), care a promis să ne învie (Isaia 26:19) şi să ne dea viaţa veşnică (Ioan 14:2,3).

Citeşte Romani 8:31. Însuşeşte-ţi speranţa aceasta, în ciuda problemelor cu care te confrunţi acum!

7. Citeşte textele următoare. Ce speranţă îţi transmite fiecare?

Geneza 3:15

Geneza 22:8

Leviticul 17:11

Ioan 1:29

Galateni 2:16

Filipeni 1:6

1 Corinteni 10:13

Daniel 7:22

Daniel 12:1,2

Matei 24:27

Daniel 2:44

Urmăreşte revelaţia progresivă în aceste texte. Ce ne spun ele împreună despre speranţa pe care o putem avea în Isus?

De la prima şi până la ultima pagină a ei, Biblia este plină de cuvinte minunate de speranţă: „V-am spus aceste lucruri ca să aveţi pace în Mine. În lume veţi avea necazuri, dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!” (Ioan 16:33). „Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Matei 28:20). „Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se blestem pentru noi” (Galateni 3:13). „Cât este de departe răsăritul de apus, atât de mult depărtează El fărădelegile noastre de la noi” (Psalmii 103:12). „Căci sunt bine încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici înălţimea, nici adâncimea, nici o altă făptură nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Isus Hristos, Domnul nostru” (Romani 8:38,39). „Curcubeul va fi în nor, şi Eu Mă voi uita la el, ca să-Mi aduc aminte de legământul cel veşnic dintre Dumnezeu şi toate vieţuitoarele de orice trup de pe pământ” (Geneza 9:16). „Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl: să ne numim copii ai lui Dumnezeu! Şi suntem. Lumea nu ne cunoaşte, pentru că nu L-a cunoscut nici pe El” (1 Ioan 3:1). „Să ştiţi că Domnul este Dumnezeu! El ne-a făcut, ai Lui suntem; noi suntem poporul Lui şi turma păşunii Lui” (Psalmii 100:3). Acestea sunt numai câteva dintre descoperirile pe care ni le face Biblia cu privire la caracterul lui Dumnezeu şi cu privire la ce ne oferă El. Dacă nu le-am avea, ce speranţă ne-ar rămâne?

BIBLIA ŞI CARTEA ANULUI – STUDIU LA RÂND

Biblia: Psalmii 11-17
1. Cu ce sunt comparate cuvintele Domnului?
2. Despre cine spune psalmistul că nu se clatină niciodată?
3. Care sau cine spunea psalmistul că este singura lui fericire?
4. Despre cine spune psalmistul că îşi au partea în viaţa aceasta?

Calea către Hristos, capitolul 13 (Ascultă de aici)
5. Cum doreşte Dumnezeu să-i vadă pe fiii şi fiicele sale?

Ştirea misionară video pentru Şcoala de Sabat poate fi descărcată şi vizionată accesând una dintre următoarele adrese de Internet: resurse.adventist.pro (secţiunea „Şcoala de Sabat”) sau YouTube (canalul „Şcoala de Sabat”).

Alte resurse veţi mai găsi şi la pagina primei şi ultimei lecţii din trimestru!