Isus arăta compasiune faţă de oameni

Există vreo tragedie mai mare? O tânără de 17 ani, cu o adolescenţă zbuciumată, a hotărât să-şi pună capăt zilelor. Vă închipuiţi cât de mare a fost durerea părinţilor?

Pastorul le-a făcut o vizită acasă. A luat loc în sufragerie lângă ei şi multă vreme n-a scos o vorbă şi-a lăsat sufletul inundat de mâhnirea lor. Apoi, a început să plângă încet până când i-au secat lacrimile. La sfârşit, s-a ridicat şi a plecat fără să poată rosti un cuvânt.

A trecut un timp şi tatăl fetei i-a mulţumit pastorului pentru susţinere. La momentul acela, i-a spus el, n-aveau nevoie de vorbe, de promisiuni sau de sfaturi. N-aveau nevoie decât de compasiune sinceră.

– Nu vă pot spune, a adăugat el, cât de mult a însemnat pentru noi compasiunea dumneavoastră.

„Compasiune” provine din latinescul compati, un cuvânt compus din com, care înseamnă „cu, împreună cu”, şi pati, care înseamnă „a suporta, a suferi”. El este sinonim cu milă, înţelegere şi compătimire şi înseamnă să participi alături de cineva la suferinţele lui. Când arătăm compasiune faţă de oameni, trecem la un nivel mai profund în relaţia cu ei.

Manifestarea compasiunii este o parte esenţială a metodei lui Isus de a ajunge la inima oamenilor.

S-ar putea ca universul să ni se pară un loc foarte înfricoşător: este vast, rece şi atât de mare, încât ne simţim insignifianţi şi cu totul pierduţi în el! Frica aceasta s-a amplificat odată cu apariţia ştiinţei moderne, cu telescoapele ei uriaşe care ne-au descoperit un cosmos cu mult mai mare şi mai vast decât orice ne-am imaginat. Dacă adăugăm la acestea afirmaţiile fanteziste ale darwinismului, care, în versiunile lui cele mai populare, respinge ideea existentei unui Creator, înţelegem cu uşurinţă de ce oamenii ajung să-şi piardă orice speranţă în acest univers vast şi insensibil.

Desigur că Biblia ne oferă o altă perspectivă asupra locului nostru în univers,

1. Conform textelor de mai jos, ce simte Dumnezeu pentru fiinţele suferinde de pe pământ?
Judecătorii 2:16-18
2 Împăraţi 13:23
Isaia 54:7,8,10

Contrar teoriei populare potrivit căreia Dumnezeul Vechiului Testament ar fi aspru, rău, neiertător şi lipsit de milă, total diferit de Isus al Noului Testament, textele acestea ne vorbesc despre mila lui Dumnezeu faţă de oameni. Şi ele sunt numai câteva dintre exemple!

2. Care este atitudinea lui Dumnezeu în faţa suferinţei? Exodul 2:23-25

Dumnezeu este profund interesat de oameni (vezi Iacov 5:11). Acesta este un adevăr care apare frecvent în Biblie.

„Inima Sa iubitoare este mişcată de necazurile noastre şi ne ascultă când Îi vorbim despre ele. […] Nimic din ceea ce, într-un fel oarecare, are legătură cu pacea noastră nu este atât de neînsemnat încât să nu fie luat în considerare de El. […] Nicio nenorocire nu se poate abate asupra celui mai neînsemnat dintre copiii Săi… fără ca Tatăl ceresc să observe, fără ca El să manifeste un interes viu pentru toate acestea.” – Ellen G. White, Calea către Hristos, ed. 2013, p, 75

Gemetele căror oameni din localitatea ta se fac auzite până la cer? Ce poate face Dumnezeu prin tine pentru a le arăta simpatie şi pentru a-i ajuta pe cei în dificultate?

În lucrarea Sa pe pământ, în interacţiunea Sa cu oamenii, Isus a întâlnit diverse cazuri care I-au stârnit mila şi compasiunea „Când a ieşit din corabie, Isus a văzut o gloată mare, I S-a făcut milă de ea şi a vindecat pe cei bolnavi” (Matei 14:14).

3. Citeşte Matei 9:35,36 şi Luca 7:11-16. Ce învăţăm de aici despre adevăratul mod de manifestare a milei?

Cuvântul „milă” ne trimite cu gândul la alte cuvinte înrudite, precum „empatie” şi „compasiune”. Ele au în comun ideea de participare la suferinţa cuiva. Mila este părerea de rău pentru suferinţa cuiva. Empatia este capacitatea de a înţelege şi de a ne identifica profund cu simţămintele altora. Compasiunea este semnul că înţelegem prin ce trec alţii şi, totodată, că vrem să le uşurăm şi să le îndepărtăm suferinţa.

Când auzi că nişte concetăţeni de-ai tăi au păţit un necaz, de exemplu că le-a ars casa sau le-a murit cineva din familie, cum reacţionezi? Exclami mai mult ca pentru tine: „Ce trist!” şi apoi îţi vezi de treburi mai departe? Ţi se face milă de ei şi sufletul tău este mişcat de compasiune? Dacă ai compasiune adevărată, atunci te vei duce la ei ca să-i consolezi şi să-i ajuţi în mod activ şi practic, fie că-ţi sunt prieteni, fie că sunt necunoscuţi vei exprima compasiunea în scris ori le vei face o vizită şi te vei îngriji de nevoile lor imediate. Faptele motivate de iubire sunt dovada clară a milei autentice.

În general, când are loc o mare catastrofă, oamenii şi diferitele organizaţii şi fundaţii de asistenţă răspund cu compasiune. În schimb, când are loc un necaz sau un dezastru „mai mic” în viaţa cuiva, nu mai suntem la fel de săritori.

Isus nu doar că a avut milă de oameni, ci a făcut un pas mai departe: a acţionat cu compasiune. Şi noi suntem chemaţi să facem la fel. Oricui îi poate fi milă de cineva care trece printr-o suferinţă. Întrebarea este: Dacă ţi-e milă de cineva, ce faci în mod concret pentru el?

La micul dejun, un bărbat află de la soţia lui că într-o altă ţară a avut loc o tragedie soldată cu moartea a mii de oameni. După ce zăboveşte câteva clipe asupra acestei ştiri, schimbă subiectul şi o întreabă dacă echipa locală de fotbal a câştigat meciul din seara precedentă. Procedăm şi noi aşa? Ce putem face pentru a ne schimba atitudinea?

4. Citeşte Coloseni 3:12; 1 Petru 3:8 şi 1 Ioan 3:17. Ce calitate a creştinilor este subliniată în aceste versete şi cum o putem manifesta?

Dacă noi înşine am suferit, vom înţelege mai uşor suferinţele altora. Şi dacă ştim ce înseamnă să tânjeşti după compătimire în suferinţă, vom fi dispuşi să compătimim persoanele în nevoie.

Am discutat într-un studiu anterior despre pilda bunului samaritean. Când povesteşte despre samaritean, Isus descrie astfel reacţia lui: „Dar un samaritean care era în călătorie a venit în locul unde era el şi când, l-a văzut, i s-a făcut milă de el” (Luca 10:33). Mila sau compătimirea aceasta l-a determinat să facă ceva pentru victima rănită. Preotul şi levitul probabil s-au întrebat: „Ce se va întâmpla cu mine, dacă îl ajut pe acest om?” În schimb, samariteanul şi-a pus, se pare, altă întrebare: „Ce se va întâmpla cu acest om dacă nu-l ajut?” În pilda aceasta, samariteanul priveşte situaţia prin ochii victimei şi trece la acţiune. El îşi riscă viaţa şi bunurile pentru un necunoscut. A fi creştin este riscant şi, uneori, chiar foarte costisitor!

Să studiem şi pilda fiului risipitor tot din aceeaşi perspectivă (Luca 15:20-32). Ce fapte ale tatălui din pildă stârnesc critici şi disensiuni în familie? Îmbrăţişarea plină de compasiune, haina apartenenţei, inelul încrederii, sandalele libertăţii şi chemarea la ospăţ sunt o dovadă a bucuriei sincere a unui tată dispus să sacrifice totul pentru recuperarea fiului său risipitor. „Risipitor” înseamnă cheltuitor, nesocotit, nechibzuit. Totuşi, am putea spune, pe bună dreptate, că tatăl îşi calcă pe demnitate şi îl copleşeşte pe fiul său cu lucruri pe care nu le merita, Din perspectiva fiului celui mare, tatăl este cheltuitor, nesocotit, nechibzuit. Când îl vede pe fiul său căit, tatăl face risipă, foloseşte toate resursele necesare pentru recuperarea lui!

Pentru a compătimi în felul acesta, este nevoie să uităm de noi înşine, iar aceasta ne poate face vulnerabili, poate atrage asupra noastră consecinţe neplăcute. Într-un cuvânt, compătimirea ne poate cere un preţ!

5. Citeşte Ioan 11:35. Ce ne spune acest verset nu numai despre natura umană a lui Isus, ci şi despre cât de mult a suferit El împreună cu oamenii, în această natură? Vezi şi Romani 12:15.

În Ioan 11:35, Isus a manifestat compasiune, empatie şi milă din tot sufletul. Deşi ştia că urma să-L readucă la viaţă pe Lazăr, durerea acestei familii atât de apropiate L-a afectat fizic şi emoţional. Totuşi Isus nu a plâns aici doar pentru moartea prietenului său drag. El vedea tabloul mult mai mare al suferinţei produse tuturor oamenilor de consecinţele devastatoare ale păcatului.

„Îl apăsa povara durerii veacurilor. El vedea grozavele urmări ale călcării Legii lui Dumnezeu. Vedea că în istoria lumii, începând cu moartea lui Abel, lupta dintre bine şi rău nu încetase nicio clipă. Privind spre anii ce urmau să vină, vedea suferinţa şi întristarea, lacrimile şi moartea care trebuiau să fie partea oamenilor. Inima Lui era străpunsă de durerea întregului neam omenesc din toate veacurile şi din toate părţile lumii. Durerile neamului păcătos apăsau greu asupra sufletului Său şi, în timp ce dorea să aline toate suferinţele oamenilor, ochii Săi erau plini de lacrimi” – Ellen G. White, Viaţa lui Iisus, ed. 2014, p. 506.

Gândeşte-te la aceste cuvinte: Inima lui Isus a fost „străpunsă de durerea întregului neam omenesc din toate veacurile şi din toate părţile lumii”. Inima noastră face faţă cu greu durerii rudelor şi cunoscuţilor noştri. La aceasta se adaugă durerea oamenilor despre care auzim la ştiri. Dar Domnul nostru, care cunoaşte tot ce se întâmplă pe pământ, plânge pentru durerea omenirii întregi! Numai Dumnezeu cunoaşte toate suferinţele şi întristările locuitorilor pământului. Cât de recunoscători ar trebui să fim că noi nu le cunoaştem pe toate! Chiar şi puţinul pe care-l ştim ne copleşeşte! Încearcă să identifici suferinţele care I-au tulburat sufletul lui Isus în această ocazie.

Generalul William Booth, fondatorul Armatei Salvării, le spunea voluntarilor: „Dacă nu poţi plânge pentru un oraş, n-avem ce să-ţi dăm de lucru.” Ce înseamnă pentru tine cuvintele acestea?

6. Citeşte 2 Corinteni 1:3-4. La ce spune Pavel că poate fi de folos suferinţa personală? Ai vreo experienţă legată de acest adevăr?

A mângâia înseamnă „a căuta să aline sau a alina mâhnirea, durerea, suferinţa” şi este sinonim cu „a consola” şi „a încuraja”. Când Hristos ne mângâie în necazurile noastre, şi noi putem să le oferim mângâiere altor oameni care suferă. Dacă am învăţat din întristările noastre, le putem sluji mai eficient celor întristaţi.

În general, bisericile sunt compuse din membri care suferă şi membri care le aduc acestora mângâiere, alinare. O astfel de îmbinare poate să transforme biserica ta într-un „loc de adăpost“, într-o „cetate de scăpare” (vezi Numeri 35) şi într-o „apă vindecătoare” (vezi Ezechiel 47:1-12) care curge spre societate.

A le arăta oamenilor compasiune şi a le oferi mângâiere sufletească este o artă. Iată câteva sugestii:

• Fii sincer. Ascultă mult şi vorbeşte puţin. Asigură-te că limbajul corporal transmite corect dorinţa ta de a arăta compasiune şi de a aduce mângâiere celui aflat în necaz.

• Manifestă compasiune potrivit cu personalitatea ta. Unii îşi arată comapătimirea plângând cu cel suferind. Alţii nu plâng, dar oferă un ajutor concret.

• A fi prezent undeva este de multe ori mai important decât a spune ceva sau a face ceva.

• Permite-le oamenilor să sufere în felul lor.

• Informează-te despre etapele prin care trec oamenii care suferă.

• Fii atent la replica: „Ştiu cum te simţi”. Este foarte posibil să nu ştii, de fapt, cum se simte!

• Consilierea o oferă specialiştii în domeniu.

• Nu-i promite unui om în suferinţă că te rogi pentru el, dacă nu ai această intenţie. Când este posibil, roagă-te cu el, fă-i o vizită pe îndelete şi citeşte-i câteva făgăduinţe biblice încurajatoare.

• Organizează un grup de suport (dacă este posibil) la biserică sau în localitatea în care trăieşti.

Pentru a afla mai multe informaţii despre subiectul acesta, citeşte Deuteronomul 24:10-22; Iona 3; Maleahi 3:17; Matei 15:32-38; Marcu 6:34-44; Galateni 6:2; Evrei 10:32-34, iar din cartea Calea către Hristos, de Ellen G. White, citeşte capitolul „Înaltul privilegiu al rugăciunii”, pp. 67-78.

Într-o vacanţă, mai multe familii s-au asociat şi, împreună cu copiii lor, au făcut câteva pachete cu alimente şi cu produse de igienă personală pentru a le oferi oamenilor fără adăpost din oraşul lor. După cele câteva ore de pregătire a pachetelor, s-au urcat în maşini, s-au dus în centrul oraşului şi, în aproximativ o jumătate de oră, le-au împărţit. Apoi, s-au dus în vizită la un muzeu, după care au luat masa împreună. În timp ce se întorceau la maşini, unul dintre ei a făcut o remarcă:

– Mă bucur că i-am ajutat pe oamenii fără adăpost. Dar vă daţi seama că cei mai mulţi dintre ei au terminat ce le-am dat şi deja sunt din nou flămânzi?

Este adevărat, sunt atât de mulţi oameni care au nevoie de mângâiere, de compasiune şi de ajutor, încât ne simţim depăşiţi de situaţie şi ajungem să spunem disperaţi: „Ce rost are? Ce facem noi este infim!” Modul acesta de a gândi este deficitar sub mai multe aspecte. În primul rând, dacă toţi ar gândi aşa, nimeni n-ar mai ajuta pe cineva, iar nevoile, cât de copleşitoare sunt ele acum, s-ar înmulţi şi mai mult. În schimb, dacă toţi cei care sunt capabili i-ar ajuta pe alţii, nevoile, cât de copleşitoare sunt acum, s-ar diminua. În al doilea rând, Biblia nu ne spune nicăieri că durerea umană şi răul vor fi eliminate complet pe pământul acesta. Ne spune exact contrariul. Nici chiar Isus n-a pus capăt întregii suferinţe umane. A făcut ce a putut. Şi noi trebuie să facem la fel: să le aducem mângâiere, să le arătăm compasiune şi să le oferim ajutor celor care sunt lângă noi.

BIBLIA ŞI CARTEA ANULUI – STUDIU LA RÂND

Biblia: 2 Cronici 24-30
1. Ce sfat i-a dat omul lui Dumnezeu lui Amaţia?
2. Ce fel de caracterizare găsim despre profetul Zaharia?
3. Cu ce anume L-a mâniat Ahaz pe Domnul?
4. Ce a făcut Ezechia în primul an al domniei sale?

Viaţa lui Iisus, capitolul 86
5. Cu ce mărturisire de credinţă i-a însărcinat Hristos pe ucenici?

Ştirea misionară video pentru Şcoala de Sabat poate fi descărcată şi vizionată accesând una dintre următoarele adrese de Internet: resurse.adventist.pro (secţiunea „Şcoala de Sabat”) sau YouTube (canalul „Şcoala de Sabat”).

Alte resurse veţi mai găsi şi la pagina primei şi ultimei lecţii din trimestru!