Creațiunea și căderea în păcat

Pentru unii, ideea existenţei Diavolului este o superstiţie străveche care nu merită luată în serios. Totuşi Scriptura este cât se poate de limpede: Satana, deşi un duşman înfrânt (Apocalipsa 12:12; 1 Ioan 3:8), este aici pe pământ şi este hotărât să provoace cât mai mult haos şi dezastru în lumea creată de Dumnezeu.

„Nimeni nu este într-un pericol mai mare decât cei care, în ciuda mărturiei directe şi ample a Scripturilor, neagă existenţa şi acţiunea Diavolului şi a îngerilor lui. Cât timp rămânem în ignoranţă cu privire la şiretlicurile lor, ei au un avantaj extrem de mare. Mulţi ascultă de sugestiile lor, crezând, în acelaşi timp, că urmează îndemnurile propriei înţelepciuni. De aceea, pe măsură ce ne apropiem de sfârşitul timpului, când va acţiona cu cea mai mare putere pentru a-i înşela şi a-i distruge pe oameni, Satana răspândeşte pretutindeni ideea că el nu există. Tactica lui este aceea de a se ascunde şi de a-şi ascunde, de asemenea, modul de lucru.” (Tragedia veacurilor, pag. 325)

Săptămâna aceasta, vom studia despre primul atac iniţiat de Satana şi vom încerca să desprindem de aici câteva lecţii, astfel încât, deşi suntem asaltaţi de el şi astăzi, să putem revendica biruinţa care ne aparţine prin Domnul Hristos.

1. Citeşte Geneza 3:1. Cum este descris aici Satana (deghizat în şarpe)? Ce ni se spune în acest singur verset despre adevăratul său caracter?

Dovada de şiretenie a şarpelui o găsim în cuvintele pe care le întrebuinţează în introducerea ispitei sale. El nu recurge la un atac direct, ci încearcă să o atragă pe femeie într-o discuţie. Observăm că întrebarea lui face referire la cel puţin două probleme. În primul rând, el întreabă dacă Dumnezeu a făcut într-adevăr o anumită afirmaţie. În acelaşi timp, el îşi formulează întrebarea de aşa manieră, încât să pună sub semnul îndoielii generozitatea lui Dumnezeu. Practic, el întreabă: „Vă privează Dumnezeu de vreun lucru? Nu v-a dat El voie să mâncaţi din toţi pomii din grădină?” Prin citarea tendenţioasă a poruncilor lui Dumnezeu, şarpele o determină pe femeie să-i corecteze afirmaţia şi, astfel, o atrage în discuţie. Strategia lui a fost cu siguranţă perfidă.

Dar lucrul acesta nu ar trebui să ne surprindă. Isus a declarat că Diavolul este un mincinos şi tatăl minciunii (Ioan 8:44). În Apocalipsa 12:9, se afirmă că Diavolul înşeală întreaga lume, ceea ce înseamnă că niciunul dintre noi (nici chiar creştinii adventişti de ziua a şaptea) nu e ferit de minciunile lui. Nu avem îndoială că el nu şi-a pierdut deloc şiretenia sau capacitatea de a amăgi. El mai foloseşte şi astăzi strategia cu care a reuşit să o ispitească pe Eva. El ridică semne de întrebare cu privire la Cuvântul lui Dumnezeu şi la intenţiile Sale, sperând să ne stârnească îndoiala şi să ne atragă în „discuţie”. Trebuie să fim vigilenţi (1 Petru 5:8) pentru a ne opune şiretlicurilor lui.

2. Compară Matei 4:3-10 cu Geneza 3:1. Ce strategie asemănătoare a folosit Satana pentru a-L ispiti pe Domnul Isus? De ce nu a avut succes în cazul Său? Ce învăţăm din modul în care a răspuns Isus la atacurile lui? Ce strategii asemănătoare foloseşte Diavolul astăzi cu noi?

3. Citeşte Geneza 3:2,3. Ce răspuns i-a dat Eva şarpelui? Ce greşeli a făcut ea?

Eva cunoştea foarte bine porunca lui Dumnezeu (fapt care arată culpabilitatea ei), dar a făcut totuşi o adăugire la cuvintele Sale, cel puţin aşa cum sunt ele consemnate în Biblie. Porunca Sa clară era ca Adam şi Eva să nu mănânce din pom; ea nu includea interdicţia de a-l atinge. Nu ştim ce anume a determinat-o să facă o astfel de afirmaţie şi, de aceea, este mai bine să nu facem speculaţii în acest sens. Un lucru rămâne neîndoielnic totuşi: Eva s-a gândit că, dacă nu va atinge fructul, va fi mai puţin tentată să mănânce din el, pentru că nu ar fi putut să mănânce fără să-l atingă.

De multe ori trecem şi noi prin situaţii asemănătoare: cineva vine cu învăţături care sunt în armonie cu Scriptura în majoritatea aspectelor. Însă aspectele acelea puţine care nu corespund cu ea le anulează pe toate cele care corespund. Minciuna amestecată cu adevărul rămâne totuşi minciună.

4. Ce mustrare le-a adresat Domnul Isus cărturarilor şi fariseilor cu privire la adăugarea de porunci omeneşti lângă învăţăturile Cuvântului lui Dumnezeu? Matei 15:7-9; compară cu Apocalipsa 22:18 şi Coloseni 2:20-23. La ce pericole ne expunem atunci când inventăm reguli, crezând că ele ne vor proteja de păcat? Vers. 23

În ceea ce priveşte păcatul, problema nu este lipsă de reguli, ci inima coruptă. Până şi în societatea seculară, auzim de multe ori apeluri pentru înmulţirea legilor care să îngrădească infracţionalitatea, deşi există deja suficiente legi. Lumea nu are nevoie atât de mult de legi noi, cât de inimi noi.

Suntem şi noi în pericolul de a cădea în această capcană? Standardele bazate pe principiile biblice sunt cruciale. Întrebarea este: Cum ne putem asigura că standardele şi regulile pe care le aplicăm nu ne duc într-o direcţie greşită? Pregăteşte-te să prezinţi răspunsul la această întrebare în cadrul Şcolii de Sabat.

5. Citeşte Geneza 3:4-6. Ce paşi ai căderii în păcat descoperim în căderea lui Adam şi a Evei? Ce lecţii deprinse de aici ne pot fi utile atunci când ne confruntăm cu ispitele?

Satana a reuşit să o atragă pe Eva în discuţie şi să îi stârnească îndoiala cu privire la porunca lui Dumnezeu şi la motivul pentru care El a dat-o. Apoi îi spune că Dumnezeu nu le-a spus adevărul şi îi oferă o explicaţie a motivului care ar fi stat în spatele interdicţiei de a mânca din fructul acelui pom. În opinia lui, Dumnezeu le reţinea un lucru bun pentru a-i împiedica să-şi atingă potenţialul maxim. Prin aceste afirmaţii, Satana întăreşte insinuarea pe care a strecurat-o în prima sa întrebare, legată de oprirea de a nu mânca din toţi pomii din grădină.

Eva ajunge la concluzia că e benefic să mănânce din fructul acelui pom pornind de la trei dovezi. În primul rând, ea vede că pomul era bun de mâncat. Probabil că l-a văzut pe şarpe mâncând un fruct. Poate că el i-a spus că fructul era gustos. Este interesant că, deşi Dumnezeu le spusese să nu mănânce din el, Eva remarcă faptul că rodul pomului era „bun de mâncat”. Iată un exemplu tipic de conflict între ceea ce ne spun simţurile şi ceea ce ne spune Cuvântul clar al Domnului! O a doua dovadă este aceea că pomul era plăcut de privit. Nu încape îndoială că toate fructele din Eden erau frumoase, dar, dintr-un motiv necunoscut, Eva este în mod special atrasă de fructul pe care i-l oferă Satana.

Presupusa putere a acestui fruct de a deschide cuiva mintea este al treilea motiv pentru care Eva alege să mănânce din el. Şarpele a asigurat-o că, dacă va mânca din fruct, îşi va lărgi orizontul cunoaşterii şi va deveni ca Dumnezeu. De fapt, potrivit Scripturii, Eva „se asemăna” deja cu Dumnezeu, pentru că El i-a făcut pe oameni, parte bărbătească şi parte femeiască, după chipul Său (Geneza 1,27).

Scriptura ne spune că Eva a fost amăgită şi că Adam nu a fost amăgit (1 Timotei 2:14). Dacă nu a fost amăgit, de ce a mâncat Adam din fruct? El a ales de bunăvoie să nu asculte de Dumnezeu, preferând să o urmeze pe Eva. Cât de frecvent întâlnim acest tip de comportament şi astăzi! Cât de uşor ne lăsăm ispitiţi de ceea ce spun alţii sau de ceea ce fac alţii, chiar dacă vorbele sau faptele lor sunt contrare Cuvântului lui Dumnezeu! Adam a ascultat de Eva şi nu de Dumnezeu, iar ce a urmat a fost un adevărat coşmar, cunoscut astăzi sub numele de „istoria omenirii” (vezi Romani 5:12-21).

În Geneza 3, după căderea în păcat, Domnul începe dialogul cu Adam şi Eva printr-o serie de întrebări: „Unde eşti?… Cine ţi-a spus că eşti gol? Nu cumva ai mâncat din pomul din care îţi poruncisem să nu mănânci?… Ce ai făcut?” (Geneza 3:9,11,13). După aceste întrebări, urmează prima Sa afirmaţie imperativă – prima constatare a unei realităţi.

6. Ce îi spune Dumnezeu şarpelui şi ce înseamnă aceste cuvinte? Geneza 3:14,15

Meditează la implicaţiile evenimentelor descrise aici. Prima afirmaţie imperativă pe care o adresează Dumnezeu lumii căzute este, de fapt, condamnarea lui Satana, şi nu a oamenilor. El le oferă oamenilor, chiar şi prin această condamnare, speranţa şi făgăduinţa Evangheliei (vers. 1). Pronunţând condamnarea lui Satana, El proclamă speranţa omenirii. În ciuda păcatului lor, imediat, Domnul le aduce oamenilor la cunoştinţă făgăduinţa răscumpărării.

Un alt lucru pe care îl remarcăm este acela că numai după prezentarea acestei făgăduinţe (vers. 15), a acestei speranţe a harului şi a mântuirii (care este cunoscută şi sub denumirea de „prima făgăduinţă a Evangheliei”) urmează rostirea sentinţei pentru Adam şi Eva: „Femeii i-a zis: «Voi mări foarte mult suferinţa şi însărcinarea ta; cu durere vei naşte copii…» Omului i-a zis: «Fiindcă ai ascultat de glasul nevestei tale…»” (Geneza 3:16,17).

Este bine să reţinem următorul principiu: mai întâi vine făgăduinţa mântuirii şi abia apoi vine judecata. Altfel spus, judecata este anunţată numai pe acest fundal al Evangheliei; altminteri, ea nu ar însemna decât condamnare, dar Scriptura spune clar: „Dumnezeu, în adevăr, n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El” (Ioan 3:17).

De ce este important să reţinem că scopul lui Dumnezeu este să ne mântuiască, nu să ne condamne? Cum reuşeşte păcatul din viaţa noastră să ne determine să uităm acest adevăr esenţial? Altfel spus, cum reuşeşte el să ne îndepărteze de Dumnezeu?

În Geneza 1 şi 2, toate cuvintele lui Dumnezeu sunt de fapt „porunci”, în aceste enunţuri verbul este la imperativ: „Să fie nişte luminători în întinderea cerului … Să dea pământul vieţuitoare … Să facem om …“. Toate aceste declaraţii se referă la crearea lumii noastre şi la pregătirea condiţiilor de viaţă pentru om. După cum am văzut ieri, următorul enunţ imperativ din Biblie este consemnat în Geneza 3:14,15, unde Domnul le prezintă oamenilor Evanghelia.

Astfel, în Scriptură, primele afirmaţii imperative ale lui Dumnezeu se referă mai întâi la creaţiune şi apoi la răscumpărare, iar tema răscumpărării apare în contextul judecăţii şi este numai firesc să fie aşa. În definitiv, ce sens ar avea Evanghelia, „vestea bună”, în condiţiile în care nu ar exista o judecată, o condamnare de care să fim scăpaţi? Însăşi noţiunea de Evanghelie transmite ideea de condamnare, o condamnare de care am scăpat. Aceasta este Vestea Bună!

Noi am încălcat Legea lui Dumnezeu şi trebuie să fim judecaţi pentru aceste încălcări, dar, prin Isus Hristos, suntem scutiţi de condamnarea pe care ne-ar aduce-o în mod inevitabil această judecată.

7. Crearea lumii şi a omului, Evanghelia şi judecata sunt amintite în Biblie de la primele şi până la ultimele pagini ale sale. Citeşte Apocalipsa 14:6,7. Ce au în comun aceste versete cu primele trei capitole din Geneza? Altfel spus, ce idei asemănătoare găsim în ambele pasaje?

În Apocalipsa 14:6,7 se face o menţiune cu privire la calitatea de Creator a lui Dumnezeu, tema principală a primelor capitole din Geneza. În Apocalipsa 14, „Evanghelia veşnică” apare prima şi este urmată apoi de anunţul judecăţii, la fel ca în Geneza 3. Judecata vine, dar nu înaintea Evangheliei. De aceea fundamentul mesajului adevărului prezent trebuie să fie harul, vestea bună că, deşi merităm condamnarea, putem fi iertaţi, curăţaţi şi îndreptăţiţi prin Isus. Fără Evanghelie, destinul nostru ar fi identic cu cel al şarpelui şi al seminţei lui şi nu cu cel al femeii şi al seminţei ei. Ceea ce ne impresionează profund este faptul că vestea bună apare încă din Eden, în primele declaraţii pe care le face Dumnezeu înaintea oamenilor căzuţi în păcat.

„Dumnezeu le-a dat primilor noştri părinţi hrana pe care El a pregătit-o pentru omenire. Luarea vieţii fiinţelor pe care El le-a creat a fost un act contrar planului Său. Nu trebuia să existe moarte în Eden…” (Sfaturi pentru biserică, pag. 228)

„Satana înfăţişează legea iubirii lui Dumnezeu ca pe o lege a egoismului. El susţine că este imposibil să ascultăm de preceptele ei. El pune în sarcina Creatorului căderea primilor noştri părinţi, cu toate nenorocirile care au urmat de aici, determinându-i pe oameni să-L privească pe Dumnezeu ca autor al păcatului, al suferinţei şi al morţii. Isus urma să demaşte această înşelăciune.” (Hristos, Lumina lumii, pag. 24)

„Însă omul nu a fost lăsat pradă urmărilor răului pe care-l alesese. În sentinţa rostită asupra lui Satana a fost dată o indicaţie a răscumpărării… Această sentinţă, rostită în auzul primilor noştri părinţi, trebuia să fie pentru ei o făgăduinţă. Înainte să audă de spini şi de pălămidă, de trudă şi de suferinţa care aveau să fie partea lor sau de ţărâna în care aveau să se întoarcă, ei au auzit cuvinte care le-au dat speranţă. Tot ce fusese pierdut prin cedarea în favoarea lui Satana putea fi recâştigat prin Hristos.” (Educaţie, pag. 27)

Întrebări pentru discuţie

1. În grupă, prezentaţi pe rând răspunsul la întrebarea finală de la secţiunea de luni. Ce reguli omeneşti ne pot atrage condamnarea din partea lui Isus, aşa cum s-a întâmplat cu fariseii şi cărturarii? Ce angajamente ne putem lua pentru a respecta principiile adevărului, aşa cum sunt ele descoperite în Biblie?

2. Eva s-a încrezut în simţuri în loc să se încreadă în porunca foarte clară a lui Dumnezeu. De ce suntem înclinaţi să dăm crezare mai degrabă simţurilor noastre?

3. De ce este imposibil să armonizăm cele două concepţii opuse despre originile noastre, fără ca în acest demers să distrugem mesajul clar al Bibliei? De ce este important să înţelegem corect creaţiunea pentru a dobândi o înţelegere corectă despre căderea în păcat?

4. Unii oameni consideră că este o nesăbuinţă să credem că există Diavol; dimpotrivă, alţii fac o adevărată obsesie din puterea răului şi a spiritelor rele. Care este situaţia în mediul în care trăieşti tu? Care este tendinţa oamenilor? Ce poţi face pentru a avea o atitudine echilibrată în ceea ce priveşte realitatea luptei supranaturale în care suntem implicaţi?