Creaţiunea și Evanghelia

În relatarea biblică se spune că Adam și Eva au fost creați după chipul lui Dumnezeu, fără niciun defect moral. De asemenea, ei au fost înzestrați cu putere de alegere, ca să fie capabili să iubească. În momentul în care s-au răzvrătit împotriva lui Dumnezeu, ei au căzut sub puterea lui Satana (vezi Evrei 2:14), aducând astfel întreaga lume sub puterea lui. Dar Domnul Isus a venit să distrugă lucrările Diavolului (1 Ioan 3:8) şi să ne elibereze de sub puterea lui. El a reuşit să facă acest lucru atunci când a murit în locul nostru și şi-a dat viața ca jertfă. Pe cruce, Isus S-a făcut păcat pentru noi (2 Corinteni 5:21) şi a cunoscut despărţirea de Tatăl pe care o produce păcatul. Prin moartea Sa, El a refăcut legătura dintre Dumnezeu şi omenire care fusese întreruptă prin păcatul comis de Adam şi Eva.

Între toate aceste evenimente şi istoria creaţiunii există o relaţie logică. Creaţiunea intră din nou în scenă, întrucât Dumnezeu îşi exercită puterea creatoare pentru a crea în copiii Săi o inimă nouă (2 Corinteni 5:17), cu scopul refacerii chipului Său în noi şi al reînnodării relaţiei Sale cu noi.

După cum se ştie prea bine, primii oameni au fost la început nişte fiinţe desăvârşite, create după chipul lui Dumnezeu. Însă, la un moment dat, ei au căzut în păcat, iar faptul acesta le-a adus moartea. Ei fuseseră avertizaţi din timp cu privire la acest pericol şi au înţeles avertizarea. O dovadă că o cunoşteau şi o înţelegeau este aceea că Eva a repetat-o înaintea şarpelui. Cu toate acestea, ei au păcătuit. Uneori şi noi cădem în păcat în urma unei amăgiri, la fel ca Eva; alteori însă, păcătuim cu bună ştiinţă, la fel ca Adam. În ambele situaţii suntem păcătoşi şi ne facem vinovaţi de călcarea Legii lui Dumnezeu.

1. Cum a reacţionat Dumnezeu faţă de păcatul lui Adam şi al Evei? Geneza 3:9-15

Dumnezeu a ţinut o judecată, un fel de „judecată de cercetare”. Scopul ei nu era acela de a investiga faptele – El le cunoştea -, ci de a le oferi primilor noştri părinţi ocazia să-şi asume responsabilitatea pentru faptele lor şi să facă astfel primul pas către pocăinţă şi refacere. Domnul i-a întrebat ce au făcut, iar ei şi-au mărturisit fapta, constrânşi de împrejurări. După aceea, El le-a dat prima făgăduinţă a Evangheliei, apoi s-a ocupat de vinovăţia lor şi de consecinţele pe care aveau să le sufere din cauza păcatului lor.

2. Ce altă dovadă de har găsim în Geneza 3:21?

Moartea nu a venit aşa cum se aşteptaseră ei. Nu i-a lovit fulgerător, ci a lovit unul sau mai multe animale. Imaginează-ţi cum s-a simţit Adam în timp ce urmărea cum animalul era sacrificat în locul lui. Era prima dată când vedea o fiinţă murind şi probabil că durerea sufletească a fost enormă. Apoi pielea a fost îndepărtată de pe corpul animalelor şi din ea a fost confecţionată o haină. Adam s-a îmbrăcat cu ea ca să-şi acopere goliciunea. Cu siguranţă că, de fiecare dată când o privea sau o atingea, haina aceasta îi amintea de fapta sa şi de lucrurile pe care le pierduse. Totuşi ea îi amintea în primul rând de harul lui Dumnezeu.

Nu încape nicio îndoială că ar trebui să-I fim foarte recunoscători lui Dumnezeu pentru harul pe care l-a manifestat faţă de noi. Şi cum am putea să ne manifestăm recunoştinţa mai bine dacă nu tratându-i pe semenii noştri cu har? Cui ai putea să-i arăţi har săptămâna aceasta?

În Geneza 3:19, Adam află că, în momentul în care va muri se va întoarce în ţărâna din care a fost creat. Aşa se întâmplă cu fiecare om când moare. Nu se spune că Adam va deveni din nou maimuţă, pentru că a fost făcut din maimuţă. Omul a fost creat din ţărână şi, la moarte se întoarce în ţărână.

3. Care este ideea principală a următoarelor pasaje? Ce impact ar trebui să aibă acest adevăr asupra modului în care trăim? Geneza 2:7; Psalmii 104:29,30; Ioan 1:4; Faptele 17:24,25.

Viaţa este un fenomen extraordinar. Noi ne-am obişnuit cu ea şi nu ni se mai pare atât de uluitoare, însă viaţa are o doză de mister. Dacă vom descompune un organism viu, nu vom reuşi să găsim în el decât mai multe tipuri de atomi şi de molecule. Dacă vom aduna toate aceste molecule într-un recipient şi dacă le vom supune acţiunii căldurii, curentului electric sau oricărui alt tip de experiment, viaţa nu se va întoarce în ele. Nu există eternitate numită „viaţă” care să existe în interiorul corpului uman sau în interiorul unei celule vii. Viaţa este proprietatea întregului organism viu şi nu o entitate care există separat de celule.

Dar, pe de altă parte, oamenii au ajuns să cunoască foarte multe despre cum poate fi produsă moartea. Au fost născocite multe metode de ucidere a fiinţelor vii. Unele dintre aceste metode ne vorbesc despre violenţa şi despre cruzimea de care e capabilă inima omului păcătos. Noi putem omorî, dar nu stă în puterea noastră să dăm viaţă. Numai Dumnezeu poate crea organisme vii. Oamenii de ştiinţă au încercat să creeze viaţa, gândindu-se că astfel vor avea un pretext pentru a nu crede în Dumnezeu. Până în prezent, toate eforturile lor au eşuat.

4. Citeşte Isaia 59:2. Cum ne afectează păcatul relaţia cu Acela care ne-a dat viaţă?

Dacă viaţa vine numai de la Dumnezeu, atunci, prin separarea de El ne despărţim de sursa vieţii. Urmarea inevitabilă a despărţirii de El este moartea. Chiar dacă am trăi 969 de ani, cât a trăit Metusala, raportul vieţii noastre s-ar sfârşi tot cu cuvintele „apoi a murit”. Păcatul, prin însăşi natura lui, aduce separarea de viaţă, iar consecinţa este moartea.

Pretutindeni în Biblie, descoperim că răspunsul lui Dumnezeu la păcătoşenia omului urmăreşte răscumpărarea şi este motivat de o dragoste autentică, neegoistă. Dumnezeu ar fi fost pe deplin îndreptăţit să îi lase pe Adam şi pe Eva în seama puterii distructive a lui Satana; în definitiv, ei îşi aleseseră singuri această soartă. Însă El a ştiut că Adam şi Eva nu au reuşit să înţeleagă în întregime ce a însemnat fapta lor şi de aceea a luat hotărârea de a le oferi ocazia să obţină aceste informaţii şi să poată alege iarăşi.

5. Citeşte Romani 5:6-11. Cum ne ajută aceste versete să înţelegem ce înseamnă harul lui Dumnezeu?

Când cineva ne greşeşte, aşteptăm să-şi ceară scuze pentru a putea reface relaţia cu el. A-ţi cere scuze este un gest potrivit într-o astfel de situaţie. Vindecarea completă a unei relaţii distruse are loc în urma exprimării regretului şi a asumării responsabilităţii pentru greşeala comisă. Dar Dumnezeu nu a aşteptat ca noi să ne cerem scuze, ci a făcut El Însuşi ceva în direcţia aceasta. Pe când eram noi încă păcătoşi, El S-a dat pe Sine Însuşi să moară în locul nostru. Avem aici o dovadă uluitoare a iubirii Sale.

Se poate compara comportamentul nostru cu comportamentul Său? De câte ori nu ne simţim ofensaţi, ne supărăm şi căutăm să ne luăm revanşa, în loc să urmărim refacerea relaţiei? Ar trebui să fim recunoscători că Dumnezeu nu ne tratează aşa!

Modul în care Se poartă Dumnezeu cu păcătoşii ne arată cum este dragostea adevărată. Ea nu este doar o emoţie, ci un comportament bazat pe principiu. Toate eforturile celui care iubeşte autentic se vor îndrepta în direcţia împăcării cu acela care i-a greşit şi în direcţia restaurării relaţiei. Modul în care s-a purtat Dumnezeu cu Adam şi Eva este o ilustrare a atitudinii Sale faţă de păcatul nostru.

„Scenele Calvarului cheamă la cea mai profundă emoţie. În legătură cu acest subiect îţi este îngăduit să manifeşti entuziasm. Gândurile şi imaginaţia noastră nu vor putea niciodată să înţeleagă pe deplin faptul că Hristos, Cel atât de minunat, de nevinovat, a suferit o moarte atât de dureroasă, purtând povara păcatelor lumii. Nu putem cuprinde lungimea, lărgimea, înălţimea şi adâncimea unei asemenea iubiri.” (Mărturii, vol. 2, pag.213)

Mintea noastră nu poate cuprinde dragostea divină, totuşi de ce e important să încercăm să o înţelegem?

6. Ce afirmaţie se face în Galateni 3:13? Meditează la implicaţiile impresionante ale acestui text, ţinând cont de divinitatea Domnului Hristos. Ce ne spune aceasta despre dispoziţia lui Dumnezeu de a ne mântui? De asemenea, ce ne spune aceasta despre situaţia tragică în care se află cel care nu acceptă calea de scăpare oferită de Domnul Hristos?

Când a luat asupra Sa vina păcatelor noastre şi când a murit, despărţit fiind de Dumnezeu, Domnul Isus a împlinit făgăduinţa rostită la început în Grădina Edenului, potrivit căreia Sămânţa femeii va zdrobi capul şarpelui. Jertfa Sa a făcut posibilă împăcarea lui Dumnezeu cu familia omenească şi, în final, va face posibilă eradicarea răului din univers (Evrei 2:14; Apocalipsa 20:14).

7. Ţinând cont de ceea ce se afirmă în Galateni 3:13, citeşte Matei 27:46. Ce ne spun cuvintele Domnului Isus despre suferinţa pe care a îndurat-o pe cruce?

Pe cruce, Hristos a acceptat să poarte blestemul păcatului în locul nostru. Acest lucru a produs o modificare în poziţia Sa înaintea Tatălui. Când era adus pe altar, mielul de jertfă devenea un înlocuitor al păcătosului. Tot la fel, când a fost înălţat pe cruce, statutul Domnului Hristos înaintea Tatălui s-a schimbat. Întrucât nu mai avea acces la prezenţa lui Dumnezeu, El a simţit blestemul apărut ca urmare a păcatului nostru. Cu alte cuvinte, Acela care a fost una cu Tatăl din veşnicie a cunoscut pe cruce despărţirea de Tatăl prin „despărţirea de puterile divine”, cum notează Ellen White. (Manuscrisul 93, 1899). Este dificil să înţelegem ce s-a întâmplat cu exactitate, dar cunoaştem suficient de mult pentru a ne da seama ce preţ uriaş a fost plătit pentru răscumpărarea noastră.

Evanghelia, vestea cea bună, are în centru moartea Domnului Isus ca înlocuitor al nostru. El a luat păcatele noastre asupra Sa şi a primit pedeapsa care era a noastră. După cum am văzut, moartea Sa în locul nostru, ca purtător al păcatelor lumii, este legată indisolubil de creaţiune. El a venit să distrugă moartea, acest fenomen străin de creaţia divină. Dacă Dumnezeu ar fi ales să creeze oamenii prin evoluţie, am putea considera că moartea nu este o deviere de la normal sau un duşman, ci, din contră, o parte a planului Său iniţial. Ar însemna că ea a jucat un rol important în metoda aleasă de Dumnezeu pentru a ne crea. Dar, întrucât lucrurile nu stau deloc aşa, creştinii nu pot accepta evoluţionismul teist ca explicaţie viabilă a istoriei creaţiunii.

Relatarea creaţiunii din Geneza are o contribuţie crucială la înţelegerea morţii Domnului Hristos pentru noi, dar mai importantă este contribuţia pe care o are la înţelegerea unui alt aspect al Planului de Mântuire: lucrarea pe care o realizează Dumnezeu în noi, pe măsură ce devenim părtaşi la sfinţenia Sa – El ne transformă, creează oameni noi.

8. Ce legătură există între următoarele făgăduinţe şi calitatea lui Dumnezeu de Creator (aşa cum ne este ea descoperită în Geneza 1 şi 2)? Psalmii 51:10; Ezechiel 36:26,27; Coloseni 3:10 şi 2 Corinteni 5:17.

Numai Dumnezeu poate zidi o inimă curată, poate plămădi o inimă nouă. Noi nu avem această capacitate. Singurul lucru pe care îl putem face este să ne bizuim pe puterea Creatorului care a întocmit lumea şi care i-a creat pe primii noştri părinţi. David şi-a recunoscut nevoia după o inimă curată şi I-a cerut lui Dumnezeu să rezolve această problemă „zidind”, creând în el o inimă nouă.

Omul care este în Hristos este o făptură nouă. Vechiul mod de gândire este înlăturat şi înlocuit cu o gândire nouă. Noi primim această gândire nouă pentru a face fapte bune, potrivit cu voinţa lui Dumnezeu. Este vorba aici despre un proces supranatural de creare, adus la îndeplinire prin puterea Duhului Sfânt. Când privim la puterea creatoare pe care Dumnezeu a manifestat-o la facerea lumii, căpătăm convingerea că El are puterea de a ne schimba viaţa şi de a ne readuce în relaţie cu El.

Ai cunoscut din experienţă personală ce înseamnă să fii o făptură nouă în Hristos? Ce înseamnă în mod practic să fii o făptură nouă zi de zi? Ce anume se schimbă în viaţa celui care a cunoscut această experienţă?

„«Lucrurile ascunse sunt ale Domnului, Dumnezeului nostru iar lucrurile descoperite sunt ale noastre şi ale copiilor noştri pe vecie» (Deuteronomul 29:29). El n-a descoperit niciodată oamenilor modul exact în care a adus la îndeplinire lucrarea creaţiunii. Înţelepciunea omenească nu poate pătrunde tainele Celui Preaînalt. Puterea Sa creatoare este tot atât de nepătrunsă ca şi existenţa Sa.” (Patriarhi şi profeţi, pag. 113)

„În întunericul acela dens era ascunsă prezenţa lui Dumnezeu. El face din întuneric acoperământul Său şi Îşi ascunde slava de ochii oamenilor. Dumnezeu şi îngerii Săi sfinţi se aflau în jurul crucii. Tatăl era cu Fiul Său. Cu toate acestea, prezenţa Sa nu era descoperită. Dacă slava Sa ar fi străfulgerat din nor, orice fiinţă omenească ce ar fi privit scena ar fi fost nimicită. Şi, în clipa aceea îngrozitoare, Domnul Hristos nu putea fi mângâiat de prezenţa Tatălui. El a călcat singur în teasc şi, dintre cei ce se găseau acolo, nimeni n-a fost cu El.” (Hristos, Lumina lumii, pag. 753, 754)

Întrebări pentru discuţie

1. Ce relaţie există între Evanghelie şi raportul biblic al creaţiunii? Ce aspecte amintite în Geneza 1-3 sunt fundamentale pentru Evanghelie? Din ce puncte de vedere se bazează Evangheliile, care redau viaţa Domnului Isus, pe veridicitatea istorică a Genezei? Am putea vorbi despre întruparea Domnului Isus dacă Adam şi Eva nu ar fi existat?

2. Potrivit Bibliei, lumea noastră a fost creată prin procese supranaturale care nu sunt accesibile ştiinţei şi care pot fi descoperite numai prin revelaţie specială. Aşadar nu trebuie să ne surprindă faptul că între Biblie şi ştiinţă există tensiuni. De ce nu trebuie să ne aşteptam ca ştiinţa să explice tot ce a făcut Dumnezeu?

3. Ce relaţie există între Evanghelie, creaţiune şi judecată, potrivit cu Apocalipsa 14:6,7?

4. Criticii creştinismului afirmă adeseori că Domnul Isus ştia dinainte de a muri că va reveni la viaţă. Prin urmare, se întreabă ei: De ce a făcut atâta caz de moartea Sa, în condiţiile în care ştia că e vorba doar de o moarte temporară? Cum ne ajută Matei 27:4 şi pasajul de mai sus din Hristos, Lumina lumii, să răspundem la această întrebare?