Învierea lui Moise

După cum am văzut de-a lungul întregului trimestru, Moise este personajul central dintre oameni, în cartea Deuteronomul. Viaţa, caracterul şi mesajul lui străbat întreaga carte. Deşi Deuteronomul este despre Dumnezeu şi despre dragostea Lui pentru ‘am yisra’el, poporul Israel, Dumnezeu l-a folosit deseori pe Moise pentru a-Şi descoperi această dragoste şi pentru a-i vorbi poporului Său.

Acum, când suntem aproape de finalul acestui trimestru, la încheierea studiului nostru despre cartea Deuteronomul, am ajuns şi la sfârşitul vieţii lui Moise, cel puţin al vieţii lui de aici, de pe pământ.

Ellen G. White a redat astfel: „Moise ştia că trebuie să moară singur; niciunui prieten pământesc nu-i era îngăduit să-i slujească în ceasurile de pe urmă. Scenele viitoare erau învăluite în mare taină şi solemnitate şi inima lui se zbătea, dându-se înapoi din faţa lor. Cea mai grea încercare pentru el era despărţirea de poporul grijii şi al iubirii sale – poporul cu care îşi unise viaţa şi interesele atâta timp. Dar învăţase să se încreadă în Dumnezeu şi, cu credinţă necondiţionată, s-a predat, împreună cu poporul, iubirii şi îndurării Sale.” – Ellen G. White, Patriarhi şi profeţi, pp. 470-471

După cum viaţa şi slujirea lui Moise au descoperit multe despre caracterul lui Dumnezeu, la fel au făcut şi moartea şi învierea lui.

De nenumărate ori, chiar şi în mijlocul apostaziei şi al pribegiei lor prin pustie, Dumnezeu le-a purtat de grijă în mod miraculos copiilor lui Israel. Altfel spus, oricât de lipsiţi de merite erau (şi de multe ori au rămas aşa), harul lui Dumnezeu s-a revărsat peste ei.

Pe lângă abundenţa de hrană pe care Domnul le-a oferit-o în mod miraculos în pustie, o altă manifestare a harului Său a fost apa, fără de care ei ar fi pierit repede, mai ales într-un deşert arid şi fierbinte. Vorbind despre experienţa aceea, Pavel a scris: „Şi toţi au băut aceeaşi băutură duhovnicească, pentru că beau dintr-o stâncă duhovnicească ce venea după ei, şi stânca era Hristos” (1 Corinteni 10:4). Ellen G. White a adăugat că „ori de câte ori, în călătoriile lor, aveau nevoie de apă, acolo, din despicătura stâncii, apa ţâşnea în şuvoi lângă tabăra lor.” – Ellen G. White, Patriarhi şi profeţi, p. 411

1. Citeşte Numeri 20:1-13. Ce s-a întâmplat aici şi cum înţelegem pedeapsa Domnului în dreptul lui Moise?

Pe de o parte, nu este greu să vedem şi să înţelegem frustrarea lui Moise. După tot ce făcuse Domnul pentru ei, semnele, minunile şi eliberarea miraculoasă, iată-i, în sfârşit, la graniţele Ţării Promise. Şi apoi, ce s-a întâmplat? Dintr-odată rămân fără apă şi încep să conspire şi să cârtească împotriva lui Moise şi a lui Aaron. Cumva Domnul nu mai putea să le dea apă acum aşa cum făcuse de atâtea ori înainte? Bineînţeles că putea, şi urma să o facă din nou.

Cu toate acestea, să analizăm cuvintele lui Moise în timp ce loveşte stânca, şi încă de două ori: „Ascultaţi, răzvrătiţilor! Vom putea noi oare să vă scoatem apă din stânca aceasta?” (Numeri 20:10). Aproape că se poate auzi mânia din vocea lui, căci el începe prin a-i numi „răzvrătiţi”.

Problema nu a fost atât de mult legată de mânia lui în sine, care era destul de aprinsă, dar de înţeles; însă el a zis: „Vom putea noi oare să vă scoatem apă din stânca aceasta?”, de parcă el sau oricare altă fiinţă omenească ar fi putut scoate apă din stâncă. În mânia lui, Moise a părut că uită pe moment că numai puterea lui Dumnezeu, care lucra printre ei, putea să facă o asemenea minune. El, dintre toţi oamenii, ar fi trebuit să ştie lucrul acesta.

Cât de des spunem sau facem anumite lucruri într-un acces de mânie, chiar dacă pe moment considerăm că mânia este justificată? Cum putem învăţa să ne oprim, să ne rugăm şi să căutăm puterea lui Dumnezeu pentru a spune şi a face ce este bine înainte să spunem şi să facem ce este rău?

2. Citeşte din nou Numeri 20:12,13. Ce motiv specific îi dă Domnul lui Moise pentru interdicţia de a trece dincolo de Iordan? (Vezi şi Deuteronomul 31:2 şi 34:4.)

Potrivit acestui text, păcatul lui Moise era mai mult decât încercarea de a-I lua locul lui Dumnezeu – ceea ce oricum era destul de grav. El a manifestat şi lipsă de credinţă, care, pentru cineva ca Moise, era de nescuzat. La urma urmei, acesta era bărbatul care, de la rugul aprins (Exodul 3:2-16) în continuare, avusese o experienţă cu Dumnezeu, spre deosebire de majoritatea celorlalţi; şi totuşi, conform textului, Moise nu a crezut în Domnul, adică a dat dovadă de lipsă de credinţă în ce spusese El. Drept urmare, a dat greş în a-L sfinţi înaintea copiilor lui Israel. Cu alte cuvinte, dacă Moise şi-ar fi păstrat calmul şi ar fi făcut ce era drept, manifestând credinţă şi încrezându-se în Dumnezeu în mijlocul apostaziei lor, el L-ar fi slăvit pe Domnul înaintea poporului şi ar fi fost iarăşi un exemplu pentru ei despre ce însemnau credinţa şi ascultarea.

De asemenea, observă şi modul în care Moise a nesocotit ce îi spusese Domnul în mod specific să facă.

3. Citeşte Numeri 20:8. Ce îi spusese Domnul lui Moise să facă şi ce a făcut Moise, în schimb? (Numeri 20:9-11)

În versetul 9 îl vedem pe Moise luând toiagul, „cum îi poruncise Domnul”. Până aici, toate bune. Dar de la versetul 10, în loc să-i vorbească stâncii din care apa ar fi ţâşnit apoi ca o manifestare a puterii uimitoare a lui Dumnezeu, Moise a lovit-o; şi nu o dată, ci de două ori. Da, să loveşti stânca şi să iasă apă din ea era ceva miraculos, dar, cu siguranţă, nu atât de miraculos precum ar fi fost să-i vorbească şi să vadă întâmplându-se acelaşi lucru.

Sigur, la prima vedere ar putea părea că judecata lui Dumnezeu asupra lui Moise a fost una extremă: la urma urmei, după toate experienţele prin care trecuse Moise, nu avea să i se îngăduie să treacă în Ţara Promisă. Căci de când se povesteşte această întâmplare, oamenii se tot întreabă de ce – din cauza unui singur act pripit – i-a fost refuzat tot ce aşteptase de atâta timp.

Ce lecţie crezi că ar fi trebuit să înveţe copiii lui Dumnezeu din ce i s-a întâmplat lui Moise?

Sărmanul Moise! Să ajungă până aici, să treacă prin atâtea, doar ca să fie lăsat în afara împlinirii făgăduinţei făcute lui Avraam cu secole înainte: „Toată ţara aceasta o voi da seminţei tale” (Geneza 12:7).

4. Ce i s-a întâmplat lui Moise şi ce a zis Domnul despre el, care ne arată ce om special era? Deuteronomul 34:1-12

„În singurătatea aceasta, Moise privi înapoi la viaţa lui, care fusese plină de oboseli şi de sacrificii de când renunţase la onorurile regeşti ale curţii şi la posibilitatea urcării pe tronul Egiptului, pentru a-şi uni soarta cu cea a poporului ales al lui Dumnezeu. Îşi aduse aminte de anii cei lungi petrecuţi în pustie, ca păstor al turmelor lui Ietro, de apariţia Îngerului în rugul care ardea şi de chemarea care-i fusese făcută, de a-l elibera pe Israel. Mai privi la extraordinarele minuni săvârşite de puterea lui Dumnezeu în favoarea poporului Său ales şi la mila plină de îndurare arătată în decursul anilor lungi de rătăcire şi de răscoală. În pofida celor făcute de Dumnezeu pentru ei, în pofida rugăciunilor şi ostenelilor lui, numai doi dintre adulţii din marea mulţime care părăsise Egiptul au fost găsiţi destul de credincioşi ca să li se îngăduie să intre în Ţara Făgăduinţei. Când Moise privi la rezultatele ostenelilor lui, i se păru că viaţa lui de osteneli şi de sacrificii fusese aproape zadarnică.” – Ellen G. White, Patriarhi şi profeţi, pp.471-472

Deuteronomul 34:4 spune ceva foarte interesant: „Aceasta este ţara pe care am jurat că o voi da lui Avraam, lui Isaac şi lui Iacov, zicând: «O voi da seminţei tale.» Ţi-am arătat ca s-o vezi cu ochii tăi; dar nu vei intra în ea”. Domnul a folosit aproape literal limbajul prin care li se adresase în repetate rânduri patriarhilor şi copiilor lor cu privire la ţara pe care avea să le-o dea. Acum, El îi repeta acelaşi lucru lui Moise.

Domnul a mai zis şi: „Ţi-am arătat ca s-o vezi cu ochii tăi, dar nu vei intra în ea” (Deuteronomul 34:4, subliniere adăugată). Într-un anumit sens, aproape s-ar părea că Domnul îl tachina pe Moise, insistând asupra acestui lucru: Tu ai fi putut fi aici, dacă doar M-ai fi ascultat aşa cum ar fi trebuit, sau ceva de genul acesta. De fapt, Domnul îi arăta lui Moise că, în ciuda a tot, chiar şi în ciuda greşelii lui, Dumnezeu urma să fie credincios făgăduinţelor legământului pe care îl făcuse cu părinţii copiilor lui Israel şi cu poporul însuşi. De asemenea, după cum vom vedea, Domnul avea chiar ceva mai bun pus deoparte pentru credinciosul, dar nedesăvârşitul Său slujitor.

„Moise, robul Domnului, a murit acolo, în ţara Moabului, după porunca Domnului. Şi Domnul l-a îngropat în vale, în ţara Moabului, faţă-n faţă cu Bet-Peor. Nimeni nu i-a cunoscut mormântul până în ziua de azi” (Deuteronomul 34:5,6). Astfel, cu aceste versete, Moise – care a jucat un rol central în viaţa poporului Israel, un om ale cărui scrieri continuă să existe nu doar în Israel, ci şi în biserică şi în sinagogă până în prezent – a murit.

Moise a murit, a fost îngropat, poporul l-a plâns şi aceasta a fost totul. Cu siguranţă, principiul din cuvintele cărţii Apocalipsa se aplică aici: „Ferice de acum încolo de morţii care mor în Domnul! «Da», zice Duhul, «ei se vor odihni de ostenelile lor, căci faptele lor îi urmează!»” (Apocalipsa 14:13).

Cu toate acestea, moartea lui Moise nu a fost ultimul capitol din istoria vieţii sale.

5. Citeşte Iuda, vers. 9. Ce se întâmplă aici şi cum explică acest text apariţia lui Moise mai târziu, în Noul Testament?

Deşi ni se oferă doar un crâmpei, ce scenă incredibilă este descrisă aici! Mihail, Hristos Însuşi, S-a certat cu Diavolul pentru trupul lui Moise. Cum adică S-a certat? Nu există nicio îndoială că Moise a fost un păcătos. De fapt, ultimul lui păcat cunoscut, cel al luării asupra sa a gloriei care era a lui Dumnezeu, a fost acelaşi fel de păcat – „Mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Preaînalt” (Isaia 14:14) – care a făcut ca Lucifer însuşi să fie aruncat din cer, la început. Cearta pentru trupul lui trebuie să fi avut loc pentru că Hristos pretindea acum pentru Moise învierea făgăduită.

Dar cum putea face Hristos aşa ceva pentru un păcătos, pentru Moise, care călcase Legea Sa? Răspunsul, desigur, se putea găsi doar la cruce. După cum toate jertfele animalelor arătau înainte spre moartea lui Hristos, la fel acum, în mod evident, Domnul, privind înainte spre cruce, în virtutea jertfei Sale viitoare a cerut trupul lui Moise ca să-l învie. „Din cauza păcatului, Moise ajunsese sub puterea lui Satana. După propriile merite, el era pe bună dreptate rob al morţii; dar a fost trezit la o viaţă nemuritoare, întrucât avea acest drept în Numele Mântuitorului. Moise a ieşit proslăvit din mormânt şi s-a înălţat cu Eliberatorul lui în cetatea lui Dumnezeu.” – Ellen G. White, Patriarhi şi profeţi, p. 479

Cum ne ajută acest raport despre Moise (că a fost înviat înainte de cruce) să înţelegem profunzimea planului de mântuire?

Cu ajutorul luminii aduse de Noul Testament, excluderea lui Moise din Ţara Promisă nu pare a fi o pedeapsă, la urma urmei. În locul unui Canaan pământesc şi, mai târziu, a unui Ierusalim pământesc (care, de-a lungul întregii sale istorii cunoscute, a fost un loc al războiului, al cotropirilor şi al suferinţei), „Ierusalimul ceresc” (Evrei 12:22) este, chiar acum, căminul lui. Cu siguranţă, unul mult mai bun!

Moise a fost primul exemplu cunoscut în Biblie în ce priveşte învierea. Enoh a fost luat la cer fără să vadă moartea (Geneza 5:24); la fel şi Ilie (2 Împăraţi 2:11). Dar, potrivit raportului scris, Moise a fost primul om înviat pentru viaţa veşnică.

Nu ştim cât a dormit Moise în sânul pământului, dar în ce-l privea nu mai conta acest lucru. El şi-a închis ochii în moarte şi fie că au fost trei ore sau trei sute de ani, pentru el a fost totuna. Şi totuna este şi pentru toţi morţii, de-a lungul istoriei. Experienţa lor, cel puţin în ce priveşte starea în moarte, nu va fi diferită de cea a lui Moise. Închidem ochii la momentul morţii şi următorul lucru pe care îl cunoaştem este fie cea de-a doua venire a lui Isus, fie, din nefericire, judecata finală (vezi Apocalipsa 20:7-15).

6. Ce promisiune măreaţă se găseşte în versetele următoare? De ce cuvintele lui Pavel au sens doar dacă înţelegem că cei morţi dorm în Hristos până la înviere? 1 Corinteni 15:13-22

Fără speranţa învierii, nu avem nicio speranţă. Învierea lui Hristos este garanţia învierii noastre; după „curăţirea păcatelor” noastre (Evrei 1:3) pe cruce, ca Miel de jertfă, Hristos a murit şi a înviat dintre cei morţi şi, datorită învierii Sale, avem şi asigurarea învierii noastre. În virtutea a ce avea să facă Isus a fost Moise înviat şi în virtutea a ce a făcut Isus vom fi noi înviaţi.

Astfel, putem vedea în Moise un exemplu al mântuirii prin credinţă, o credinţă manifestată printr-o viaţă de credincioşie şi de încredere în Dumnezeu, chiar dacă, în final, credinciosul slujitor s-a clătinat. Şi în toată cartea Deuteronomul îl putem vedea pe Moise căutând să cheme poporul lui Dumnezeu la o credincioşie asemănătoare, la un răspuns asemănător faţă de harul care le-a fost dat, aşa cum ne-a fost dat şi nouă, care ne aflăm la hotarul Ţării Promise.

Nu este acelaşi Dumnezeu Cel care ne cheamă şi pe noi la credincioşie? Ce putem face pentru a ne asigura că nu comitem aceleaşi greşeli despre care Moise ne-a avertizat în Deuteronomul?

„Când, plini de mânie, au strigat: «Vom putea noi oare să vă scoatem apă din stânca aceasta?», ei s-au aşezat în locul lui Dumnezeu, ca şi când puterea ar fi fost la ei, oameni supuşi aceloraşi slăbiciuni şi patimi omeneşti. Obosit de continua murmurare şi răzvrătire a poporului, Moise Îl pierduse din vedere pe Atotputernicul său Ajutor şi, fără puterea divină, fusese lăsat să-şi păteze raportul vieţii prin manifestarea slăbiciunii omeneşti. Omul care ar fi putut sta nepătat, hotărât şi plin de lepădare de sine până la încheierea lucrării sale a fost răpus în cele din urmă. Dumnezeu fusese dezonorat în ochii adunării poporului Israel, când ar fi trebuit să fie onorat şi preamărit.” – Ellen G. White, Patriarhi şi profeţi, p. 418

„Pe Muntele Schimbării la Faţă, Moise s-a arătat împreună cu Ilie, care fusese proslăvit. Ei au fost trimişi ca purtători de lumină şi slavă de la Tatăl către Fiul Său. Şi aşa a fost împlinită, în cele din urmă, rugăciunea pe care Moise o făcuse cu atâtea sute de ani mai înainte. El stătea pe «muntele cel bun», în mijlocul moştenirii poporului său, şi dădea mărturie despre Acela care este esenţa tuturor făgăduinţelor lui Israel. Aceasta este ultima scenă descoperită privirilor oamenilor, din viaţa acestui bărbat atât de onorat de cer.” – Ibidem, p. 479

STUDIU LA RÂND – BIBLIA ŞI CARTEA EVANGHELIZARE

Biblia: 2 Petru 1 – 1 Ioan 4
1. Cum vor fi strecurate ereziile nimicitoare în poporul lui Dumnezeu?
2. Ce fel de oameni răstălmăcesc Scripturile?
3. Ce se întâmplă dacă „zicem că n-avem păcat”?
4. Prin ce cunoaştem că „am trecut din moarte la viaţă”?

Evanghelizare, Secţiunea 17, subcapitolul „Pastorii altor biserici”
5. Cum trebuie să ne exprimăm când avem ocazia predicării în alte biserici?

Aici puteţi citi cartea Evanghelizare de Ellen G. White.
De aici puteţi descărca cartea Evanghelizare.pdf

Ştirile de Sabat (video) pot fi vizionate sau descărcate accesând adresa de internet: Biserica Adventistă – Zona Muntenia, meniul „Noutăţi”, categoria „Info Muntenia”, sau de pe YouTube canalul: „Conferinta Muntenia – Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea”, meniul: Videoclipuri.

Veştile misionare video pot fi vizionate sau descărcate accesând adresa de internet a Departamentului „Şcolii de Sabat” meniul: Videoclipuri.

Comentarii pentru zecimi şi daruri (video) pot fi vizionate sau descărcate accesând adresa de internet a „Departamentului Isprăvnicie” meniul: Videoclipuri.

Alte resurse veţi mai găsi şi la pagina primei lecţii din trimestru!